… e discret încuiată în pământul Bistriței.
Dar astăzi n-o să-ncep direct și deschis cu firul narațiunii, ci întrebându-mă retoric cu ce „mama mirării” am greșit noi, ca nație, de ne-am dedat definitiv cu punerea în capul mesei – privind apoi la ei cu căciula-n mână – ba pe toți cei care au pretins că au sânge albastru, ori că s-au ivit din vreun istovit os domnesc; ba pe toți „învârtiții” (și inculții) care s-au descurcat, pe căi necinstite, de o numire politică într-un post important și bine remunerat, deși am avut mereu posesori de aripi intelectuale de mare anvergură, și profesioniști adevărați, corecți și competenți. Iar cum la noi se practică la greu, ca nicăieri, și tăgăduirea meritelor și realizărilor contemporanilor, am dobândit și prostul obicei de a dezvălui cotele valorice atinse doar de cei trecuți la veșnicie, singură moartea oferind plusvaloare unei existențe.
Astăzi ne mândrim cu Mihai Eminescu și îi dedicăm simpozioane. Îl alintăm acordându-i titlul onorific post-mortem de „luceafăr al literaturii române”. Și nu comportă importanță că numele strămoșilor săi sârbi (de loc din Banat, de unde s-au strămutat în Nordul Moldovei) a fost Iminovici, câtă vreme și îndrăgitul poet romantic maghiar Petofi Sandor a avut la naștere numele de Alexander Petrovic. Singurul lucru care contează însă, în această ecuație a nerecunoașterii și nerecunoștinței, constă în aceea că acest geniu literar a fost lăsat să trăiască la marginea societății și într-o sărăcie lucie, înălțarea pe piedestal petrecându-se abia după trecerea lui în neființă.
Din stirpa eminesciană, de-a dreptul genială, păstrăm în cimitirul din Bistrița pe fratele poetului, pe Matei Eminescu (26.11.1856 – 12.12.1929), absolvent al Școlii de Ofițeri și având studii universitare politehnice urmate la Praga, declarat erou al luptelor purtate la Plevna și Smârdan (cu prilejul Războiului de Independență din anul 1877), ocazie cu care i-au fost decernate distincții deosebite: Steaua României de Război, Virtutea Militară, Crucea Trecerii Dunării, Apărătorii Independenței, Steaua Comemorativă Rusă și Cavaler al Ordinului Imperial Rusesc. Într-adevăr remarcabil și cred că doar și pentru actele de vitejie dovedite în sângeroasele bătălii balcanice, Matei Eminescu merită înscris, la loc de cinste, în panoplia personalităților bistrițene.
De ce pe frontispiciul Bistriței? Pentru că după mai multe funcții administrative deținute prin țară (printre care care și cea de subprefect al Plasei Afumați, de custode al domeniului Glugova-Mehedinți…) și după alte două mariaje avute, cu Matilda Ilian din Brăila și cu Ana Condeescu din Mizil, Matei Eminescu o întâlnește pe Viorica Maieru, din Bistrița, cu care se căsătorește și unde alege să trăiască ultimii săi ani de viață: 1924-1929. Și chiar dacă Matei Eminescu nu semăna cu mama sa și cu fratele său Mihai (la cuget și simțire fină), ci cu tatăl său (un om drept, dar neîndurător), destinul a făcut ca tot o ardeleancă (asemeni Veronicăi Micle) să-i fie ultimă părtașă de călătorie. Nu degeaba, potrivit spuselor lui Matei (de vârstă apropiată cu poetul și sora lor Aglae, singurii dintre frați care au ajuns la maturitate), MARELE MIHAI EMINESCU „grozav îi iubea pe țărani, și o mare simpatie avea pentru ardeleni”.