La cât rău s-a revărsat, treptat, peste pământ din străfundurile urât mirositoare ale ființei umane, profund și perpetuu pusă pe harță – pentru hartă -, decât să adaug pe obrazul cuiva încă o cută de neliniște, mai degrabă prefer să par un „trubadur” rupt de realitate și care într-o notă de naivitate propovăduiește starea de bine și promovează frumosul neluat deloc în seamă ori privit doar în treacăt. Uneori însă, în pofida dorinței dintru-nceput declarată, când nefirescul – ori chiar grotescul – situației se duce parcă hăt departe, trecând de hotarul bunului-simț, simt în mine cum crește o revoltă de nestăpânit, căci mi se pare total nepotrivit să jucăm nebunește bărbuncul pe mormântul păcii, legați la ochi, ca să nu zărim butoiul de pulbere ce are deja fitilul aprins sau mutările de pe tabla geopolitică, și cu urechile antifonate, ca să nu luăm aminte la bubuitul de tun ce se aude de dincolo de drum; ori să cădem pradă momelilor politicianiste menite să ne abată atenția, bălăcărindu-ne prostește în mocirle sterile și mâncându-ne, ca la troaca porcilor, unii pe alții, răstimp în care „IluștriiDregători” își văd de „enterese” (vorba lui Caragiale) și de obiceiul strângerii zeciuielii din contractele cu bani publici, după cum s-a dovedit iarăși de curând…
Dar cel mai mult și mai tare mă deranjează atmosfera de carnaval întreținută de „PreaIubițiiNoștriConducători”, inclusiv din bugetul statului, în țară desfășurându-se anual o puzderie de festivități și festivaluri. Și nu vorbim doar de cele dedicate stemei naționale, imnului național, drapelului național, poetului național, zilei naționale…, ci și de cele închinate toamnei, viei și vinului, lalelei pestrițe, bujorului de munte; ouălor încondeiate, schiului, nămolului, șotronului, mărului de aur, penei de păun… Chiar dacă n-au bani nici măcar pentru salariile angajaților primăriei, e musai ca fiecare comunitate să facă câte ceva din care să curgă altceva, convingerea unanimă fiind că nici nu există, ca sat în stat, dacă nu s-a înscris pe firmamentul circului național al petrecerilor câmpenești, al întrunirilor publice de „modru”, de codru, de stradă, de estradă…, fie cu un festival de folclor, de folk, de IarmaROCK (Brașov), de jazz, de muzică clasică…; fie cu un festival de artă veche, modernă (Festivalul Zacusca de artă, Târgu-Mureș), contemporană, performativă, …; ori de carte; de poezie; de film (fantastic, de animație, de scurt metraj); de teatru; de dans, de fotografie… Și asta nu e totul fiindcă s-au înmulțit, ca ciupercile după ploaia abundenței, și festivalurile gastronomice: al răciturilor (Tismana, Gorj), al sarmalelor (Praid, Harghita), al păstrăvului (Ciocănești, Suceava), al țuicii (Vălenii de Munte), al dovlecilor (Poșta Câlnău, Buzău), al măceșelor (Sâncraiu, Cluj), al bulzului (Turia, Covasna), al brânzei și pastramei (Bran, Brașov), al kurtoskalacsilor (Sfântu-Gheorghe, Covasna), al cârnaților de Pleșcoi (Berca, Buzău), al virșlilor (Hunedoara), al zaibărului și prazului (Băilești, Dolj), al cepei (Pericei, Sălaj), al usturoiului (Tiha-Bârgăului, Bistrița-Năsăud), al părădaisei (Timișoara)… Și dacă credeați că înșiruirea s-a sfârșit vă înșelați, festivalurile închinate lui Dracula fiind organizate în miezul națiunii (Brașov) și în mai multe colțuri ale bietei țărișoare năpădită de mania caruselului, tot pe la noi fiind ținute și Zilele Diasporei, Zilele Recoltei, Zilele Cetății, Serbările Medievale, Atelierele de Creație Artistică, Târgurile Meșteșugărești, de Crăciun, de tradiții, de nunți, de turism…
Cum prăznuim o mulțime de sfinți și avem și nenumărate zile „prilejoase” (pentru foc, pentru grindină… deși nu prea mai avem culturi, și nici măcar o cultură originală, la cât de tentați suntem să imităm), stau strâmb și mă întreb drept cam pe când vor apărea și Festivalul de Mâncărică „Fripturică de furnică” (dacă tot s-a dat liber la păpat făină de insecte), Festivalul Concurs „Lapte de pasăre servit în ciuboțica cucului” sau Festivalul Bahic „Țap – de bere- la proțap” (doar nu degeaba vrem să fim exotici și să ieșim în evidență), Festivalul de Curiozități „Meandre și salamandre” (că tot e plin de ele), Festivalul de Modă „Ținute pentru deținute” (dacă tot se poartă) ori un Festival Universal „Moș Cocoș cu rochiță și scufiță roșie” (ca să fim și noi în trendul modernității)…
Nu știu sigur (dar intuiesc și vă închipuiți, desigur, și voi!) de ce nu se fac statistici la nivel național și cu sumele acordate de către administrațiile publice organizatorilor de festivaluri; sau pentru nelipsitele concerte cu care sunt împănate aceste festivaluri și nu numai, ci și zilele comunei, orașului sau municipiului; ori care sunt folosite pentru batalioanele de consilieri personali; pentru pomană politică, în anii electorali; pentru luminițele de Crăciun…, fiindcă mă așteptam, în mod rezonabil, acum când războiul bate la ușă, să nu ne prindă iarăși, ca și dățile anterioare, în izmene și cu praștia-n mână. În sinea mea, credeam că, măcar pentru un an armata va fi în prim-plan și că în acest sens vor fi drastic cernute prioritățile și puse pe pauză cheltuielile de plăcere (voluptorii) și lucrurile care nu sunt urgente (inclusiv „parangheliile” de Crăciun și Revelion); că vor fi închise toate robinetele de risipă populistă din banii publici, toate șantierele cu iz electoral, lipsite, în tot sau in parte, de orice utilitate; că vor fi sistate ajutoarele de stat, subvențiile, voucherele, bursele (inclusiv cele de merit acordate corigenților), Rabla Electric (ce se acordă și la mașini de peste 5o de mii de euro), Rabla Clasic, Rabla Electrocasnic, Casa verde, Masa caldă…, pentru toți cei care nu sunt într-o stare acută de nevoie, de aceste facilități fiscale beneficiind în prezent, în egală măsură, și semenii care nu sunt tocmai sărăcuți, și pe anumite obiective, doar ei: Rabla pentru motociclete; amortizare costuri pompe de căldură… Consideram, de asemenea, tot în naivitatea mea fără de leac, că se vor face chiar și subscripții publice pentru înzestrarea armatei, iar salariile militarilor vor fi mărite până la nivelul atractiv la care chiar și cei mai înverșunați contestatari ai „specialilor” vor trage de porțile cazărmilor, rugând să fie angajați.
Nu s-a întâmplat nimic din toate astea și cum pare că am căpiat de-a binelea, continuăm să chiuim pe ulițe, cu sticla-n mână și cu lăutarii după noi (burdușindu-le buzunarele), deși lumea e în flăcări, iar alianțele militare pe care ne bizuim – ca și în trecut, dar fără a învăța din greșelile istoriei – se vor risipi de parcă nici nu au fost vreodată. Oricum, mare blestem mi se par toate religiile, absolut toate, căci nu-i una care să nu se bată cu pumnii în piept că doar ea este dreapta credință și numai ea știe ce preferă Dumnezeu și care este calea care duce către el, iar dacă cercetezi, chiar și sumar, pe la temelia războaielor, sigur o să dai și o „țâră de hâră” religioasă. Și tot mare patimă provoacă și pământul, ce ne înghite de-a valma pe toți, dar care nu ne ajunge niciodată, de stăm mereu, cu arma la hotare, poate-poate mai acaparăm o sfoară de moșie.
Cu drobul războiului deasupra capului.
Întâmplător, zilele trecute, doamna mea a dat peste un film regizat de Henri Verneuil în 1967 (anul în care m-am născut), având ca producător pe Carlo Ponti, ca distribuitor pe celebra Metro-Goldwyn-Mayer, iar în rolurile principale pe ANTHONY QUINN și VIRNA LISI. Surprinderea a fost destul de mare, fiindcă personal n-am auzit niciodată de această peliculă cinematografică intitulată „A 25-a oră”, deși a fost turnată după romanul omonim al unui scriitor român aflat în exil: Constantin Virgil Gheorghiu, carte ce a fost publicată în anul 1949, și în care un țăran român inocent este denunțat ca evreu, deși nu era, de către șeful postului de poliție ce dorea să-i seducă soția. E trimis întâi într-un lagăr de muncă forțată (la canal), de unde evadează cu mai mulți deținuți, îndreptându-se spre Ungaria, unde este torturat și considerat spion român, fiind expulzat apoi ca muncitor voluntar în Germania, unde un medic SS, în urma unor măsurători antropologice îl declară descendent al celei mai pure rase ariene, fiind înrolat în rândurile armatei naziste, perioadă în care ajută un grup de evrei să dezerteze și să se alăture unei tabere americane, tribunalul condamnându-l însă pentru simplul motiv că apăruse pe coperta mai multor reviste germane în uniformă SS. Cu riscul de a vă fi plictisit, am ținut să fac o succintă recenzie a filmului, pentru a reliefa grozăviile și bizareriile războiului, fără a intra în alte amănunte legate de destinul la fel de cumplit al soției personajului principal și de dificultățile reîntregirii familiei, după acest răstimp cumplit, dar țin să vi-l recomand, spre vizionare, cu toată căldura sufletească, mai ales că prezintă artistic și ceva tipic românesc: credulitatea și culcatul pe o ureche.
Și tot ca o coincidență, la sfârșitul săptămânii trecute, în timp ce surplusul de mere, din recolta dată de pomii plantați și îngrijiți de mine, se preschimba în suc la o instalație de presat la rece, am intrat, pentru a servi micul dejun, într-un restaurant amplasat la drumul mare, unde se mai afla doar o familie tânără, cu două fetițe ce serveau somnoroase dintr-o omletă, în timp ce mama lor, terminase deja și le pieptăna sârguincioasă, făcându-i două codițe prinse cu elastic celei de vreo trei-patru ani, și o codiță împletită celeilalte, cu vreun an mai mare. Și cum, după vorbă, după chip și după dubița din parcare, păreau ucraineni, i-am spus ospătarului să le zică că nota de plată a fost achitată de altcineva. Nu pentru a mă pune în valoare, vă povestesc așa ceva, ci pentru ce a urmat, căci EL zărindu-mă doar pe mine în restaurant, la ieșire, s-a abătut spre masa din ungherul în care mă aflam și mi-a mulțumit în românește, spunându-mi că e de loc din Republica Moldova. I-am mulțumit și eu că a acceptat micul dar, destăinuindu-i că, de curând, a fost ziua mamei mele (Dumnezeu să o ierte!) și că gestul soției sale m-a înduioșat și mi-a amintit de diminețile copilăriei, în care și mama le pieptăna la fel pe surorile mele. Și nu e tot, căci s-a întors de la mașină, pentru a-mi dărui o sticlă de vin pe a cărei etichetă stă consemnat un sfat vrednic de ținut minte mereu.
