Highlife

Atitudinea e dată de altitudine, iar amplitudinea, de aptitudine.

Ferice de cel ce este verde (voinic) și albastru (senin)!

Se pare că fiecare om are o altitudine care-i priește și care i se potrivește, un etaj – sau peisaj, ori personaj – pe care îl preferă, care i se aseamănă, sau căruia îi aparține și unde se simte, cu adevărat, acasă.

Dar nu la clasa cultă și nici la traiul dus pe movila artificială și adesea arbitrară a funcției, „multpreaînaltă”, vremelnic deținută, ori a averii, chiar și pe merit, agonisită, mă voi opri astăzi, în cele câteva rânduri ce urmează, ci la veritabilii „Mountain Man” și la viața petrecută la cota veșniciei, cuminte și discret, pe înălțimile firești, naturale.

Deasupra lumii, sprijinit în bâta de corn măciucată și cu gluga pe spate lăsată.

Și mai cred că semnificația de nemuritor atribuită termenului de highlander nu e o simplă întâmplare, căci nimic nu îl mai înfricoșează pe muntean după ce a trăznit în cățânul de lângă el, iar vâjâiala i-a dat brânci în gura genunii. Și nu doar că s-a obișnuit să-și vadă moartea cu ochii (ori chiar să-i facă morții cu ochiul), fiindcă primejdia cea mare l-a îndatorat să aibă, în orice ceas și la fiecare pas, socotelile de sfârșit bine făcute și întreținute. Iar cum, acolo sus, nu-i lipsă de pravile, fiind suficiente legile firii, și cum depărtarea de lume, înălțarea în lumină și mulțumirea cu puțin îl smerește și îl ferește de gruiul deșerTĂCIUNILOR…, sufletul omului de pe munte e sculptat în simplitate și încoronat cu tihna dată de împăcarea cu el și de apropierea de Dumnezeu, căci cine stă, de planton, zi și noapte, la porțile cerurilor și aude, în clar, pașii Domnului preumblându-se prin rai, tot liniștit, sprijinit în bâtă și colbăind din lulea, o să-i spună și lui „Ucigă-l toaca”, dacă-l va întâlni cumva: „Stai! Luminează-ți fața! Și cară-te! Că de nu…”

Așa cum în „Zadarnicele chinuri ale dragostei” (W. Shakespeare), la solicitarea : „Vă rog, sir, a cui fiică-i?”, Boyet răspunde șugubăț: „Din câte știu, a mamei sale”, iar la întrebarea: „Are bărbat, ori ba?”, dă replica: „Cum vrea: și-așa, și-așa!”, și păcurarul e la fel de hâtru. Dacă e întrebat câte oi are, va răspunde: „Mai multe ca berbeci”, și dacă cineva vrea să afle dacă mai dă ursul pe la stână, primește următorul răspuns: „Numa când își dă rând…”

„ – Și pentru ce te-ai născut? (…) – Să fiu muntean. (…) A devenit serios când a rostit cuvântul acesta. Îl auzisem folosindu-l arareori, când îmi vorbea de strămoșii lui. Străvechii locuitori ai muntelui, pe care el îi cunoștea prin intermediul pădurilor, al câmpurilor sălbăticite, al caselor căzute în paragină pe care le explora de o viață. Abandonul acela i se părea, cândva, inevitabil, de vreme ce singurul destin pe care-l vedea pentru sine era același cu al tuturor oamenilor văii.(…) Anita s-a născut toamna, ca muntenii” (Cei opt munți, Paolo Cognetti), fiind rodul dragostei din timpul iernii.

„În ținuturile acestea primitive și sălbatice și omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros și spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a țăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult mușchi decât carne, vesel din fire, glumeț și plin de pătrundere. (…) De o energie grozavă, totuși ușor îl îmlădiezi, când știi să-l iai cum trebuie. (…) Îndeobște munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneață. (…) Munteanul, cu deosebire de ceilalți frați ai lui, e liniștit, cumpănit, domol la vorbă și cu temei în ce spune. (…) În muntean vezi pe băștinașii dintru început ai țării; au în vinele lor sânge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feței, fruntea mică, asprimea vorbirii și o mulțime de cuvinte care n-au curs decât printre dânșii și a căror obârșie e pierdută dovedesc aceasta ” – Piatra Teiului, Alecu Russo. Și deși nici o scriere dacică nu ne-a rămas, tot prin munți, de către păcurari, s-au păstrat și cele câteva cuvinte cu certă origine dacică: baci, brad, brânză, brândușă, cioban, ciomag, codru, cârlan, doină, fluier, mămăligă, mânz, molid, stână, strungă, traistă, țarc, țundră, urdă, zară, zimbru…

„ – Cine va locui pe muntele tău cel sfânt? ; – Cel ce umblă în neprihănire… și spune adevărul din inimă. Acela nu clevetește cu limba lui, nu face rău semenului său, nu aruncă ocară asupra aproapelui său… și nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui. (… ) Cel ce se poartă așa nu se clatină niciodată. ” – Psalmul 15

Într-o căsuță, la capăt de potecuță…

„ – Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul lui cel sfânt?; – Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minciună, și nu jură ca să înșele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului.” – Psalmul 24

Și cum frumos glăsuia țăranul român, o să zic și eu: „Socot că-i musai să vă spun o vorbă. Una ca o sută”. Nici un munte de om nu are o inimă de piatră. Cine se naște unde se bat munții în capete, e înrudit cu brazii cei înalți și drepți, și trăiește sub fereastra lui Dumnezeu, în vederi largi și fără mărginiri în libertate, nu poate avea o inimă mică, înglodată în patimi grele, care să-l lege de gard ori în noianul de mizerii mărunte.

„Vorbind, sta în genunchi, lângă foc și întorcea mereu știuleții, care se rumeneau pe jarul viu și uneori bobițele pocneau, schimbându-se în floricele albe. Caierul de flăcări îl trăsese cu vreascurile la o parte. Mireasma știuleților era îmbătătoare. Pe cei copți îi învăluia în foile verzi încă, și-i punea de-o parte, să se ducă întâi la Dumnezeu”. Mi-am adus aminte că așa spunea și mama, când scotea pânile rumenite din cuptor și le acoperea cu o măsăriță curată, pe coșul cu făină din cămară.” – Noaptea, Ion Agârbiceanu. Pe același principiu, și zama – ori tocana – era lăsată, pe atunci, la tomnit, iar cumu-i ziua de azi, după ce oalele și cratițele erau curățate temeinic cu cenușă, muntenii intrau, cu toții, în post, având aripile sufletului dereticate și larg desfăcute către înalt.

Și închei redând încă un fragment din aceeași nuvelă : „Era mai mult amurg decât noapte, cu toate stelele aprinse și scânteietoare. (…) Pădurarul își săltă un sâmbure de jar din vatră, îl cuibări în pipa neagră și se lăsă într-o rână. Nu mai spuse multă vreme nici un cuvânt. Tăcerea stăpânea și în mine, stăpânea în toată firea…, ca o apă adâncă și domoală”, nădăjduind să avem și noi multe alte asemenea clipe, demne de încrestat în grinda binecuvântată cu un mănunchi de busuioc și izmă creață.