„Apără-mă TU, Doamne, de potrivnicii mei, luptă TU cu cei ce se luptă cu mine” rostește Împăratul David în Psalmul 35, iar eu, OMUL, în tot acest timp, o să șăd în crâșmă, cu un trideți în față, făcând pe chibițul. Oare numai mie mi se pare o neobrăzare această delegare, acest transfer unilateral de responsabilități, fără a da, măcar ceva, în schimb ori cel puțin a întreba ?
Cam tot așa procedăm noi, oamenii moderni, așa-ziși de rit (rît) nou, când vine vorba și de veșnica pomenire a răposaților, pasând și această sarcină tot lui Dumnezeu, pe motiv că ce folos are omul dacă numele îi va fi pomenit pe pământ până la sfârșitul lumii, dacă este uitat în ceruri. Sigur, e firesc și de bun-simț să-i dorim lui „de cuius” ca numele să-i fie pomenit în veșnicie, în viața veșnică și în Împărăția lui Dumnezeu, dar de ce să-l tragem de mânecă pe Domnul doar când îi cântăm înaintașului, la prohod și la un parastas, sau poate două, „veșnica lui pomenire, sus în cer la nemurire…”, fără a păstra neîntrerupt legătura spirituală cu cel decedat, pomenindu-l neîncetat în rugăciunile noastre și făcând milostenii, pentru sufletul lui. E ca și cum i-am zice lui Dumnezeu: ăsta e numele, ține-l minte, scrijelește-l iute pe răbojul mântuirii, dacă vrei, că a doua oară prea sunt ocupat ca să ți-l mai spun.
În felul acesta, ne amăgim și noi, bistrițenii, că nu rămânem de rușine cu cimitirul vechi românesc, aflat cândva pe strada Crinilor, colț cu strada Cerbului (un larg lan de cruci ce înconjura biserica de lemn, așa cum reiese dintr-o veche fotografie) și care, în nici o sută de ani, s-a restrâns la câteva cruci de piatră adunate, la un loc, în spatele unei troițe de lemn, o parte dintre morminte fiind, cu siguranță, excavate și strămutate la groapa de gunoi cu ocazia edificării construcțiilor. Sigur, s-ar putea spune că nu-i bai, că nu trupul, ci sufletul contează, dar îl grijim oare, cum se cuvine, câtă vreme cultul morților aproape a dispărut?
La intrarea în Cimitirul Central din Bistrița (din câte cunosc, de natură evanghelică și romano-catolică) ne întâmpină monumentul funerar închinat ofițerului imperial austriac căzut la datorie în vremile tulburi ale anului 1848. Tot pe aici își deapănă veșnicia judecătorii Balazsy Ladislau, Mălinaș Gavril, Moldovan Tiberiu-Victor…, avocații Iuoraș Pavel, Domnici Ovidiu…, de care prea curând și parcă prea de tot am cam uitat.
„Iată că zilele mele sunt ca un lat de mână, și viața mea este ca o nimica înaintea ta” – Psalmul 39
Tudor Pamfile, în „Sărbătorile la români” spune că: „Sâmbăta e ziua morților, după rânduielile religiei creștine. În această zi Mântuitorul Hristos, ucis de cu vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia duminica. (… ) Drumul către cei răposați va fi așadar prin imperiul Sf. Sâmbete, adică în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morți. Sâmbăta, se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morților, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat și altele. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face și în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei. (…) Cine dă, lui își dă, și oricând vei da, vei găsi, zice românul; dar afară de aceasta, el are credința nestrămutată că ziua cea mai bună pentru dat este sâmbăta. Sâmbăta este ziua moșilor, strămoșilor, când urmașii sunt datori să-și aducă aminte de dânșii, și să nu uite că și cei de pe lumea cealaltă au nevoie de toate, întocmai ca și cei ce încă trăiesc.” Totodată, în lucrarea Mitologie românească, Marcel Olinescu arată că: „Făcându-se toate acestea oamenii sunt de credință că sufletul mortului va pătrunde mai ușor prin toate vămile și va ajunge cu bine în fața Marelui Judecător. (…) Pentru odihna sufletului acestora… se fac rugăciuni la ziua morților, la 40 de mucenici și la Zilele Moșilor. (…) Sunt foarte mulți Moși. Așa se cunosc Moșii de Crăciun, Moșii de Iarnă, Moșii de păresimi, Moșii de primăvară, Moșii de Florii, de Paști, de Rusalii, de Rusitori și alții. La toți Moșii se fac parastase și se dau de pomană săracilor, pentru ca morții să nu ducă lipsă de nimic pe lumea cealaltă și pentru ca ei să fie fericiți, acolo unde sunt, când văd că cei rămași se gândesc la ei.” Iar din cartea „Studii de etnologie românească” aparținând lui Pamfil Bilțiu reiese că în Poiana Botizii, Cupșeni, Ungureni, Costeni, Rogoz, Dobric, Lăpuș… (Țara Maramureșului) se fac moși și la Arhanghelii Mihail și Gavril, pe care îi sărbătorim astăzi, și cum tot ei sunt zi sfântă de hram pentru aproape toate bisericile vechi din Ținutul Năsăudului, nu cred că sâmbăta de dinainte nu era considerată și acolo un prilej potrivit pentru pomeni și pomeniri.
Și dacă nu ne pasă de Moși-Strămoși, de ce nu ne arătăm generoși față de nevoiași – calitate ce poate fi alipită și unui ateu – de întâiul lui martie, de pildă, sau cu ocazia intrării în concediu ori cu prilejul aniversării zilei de naștere, nu neapărat pentru sufletul părinților (dacă vi se pare o prostie!!!), dar în amintirea lor și a clipelor minunate petrecute împreună, ori doar așa din empatie.
Tânu Ion (tân fiind, de fapt, prescurtarea lui tată bătrân), bunicul patern al soției, de loc din Cristur-Șieu, mi-a destăinuit, cu puțin timp înainte de a trece pragul veșniciei, că moare împăcat – și împlinit – că a dus la bun sfârșit îngrijirea mormintelor strămoșilor săi și a troiței înălțată-n cimitir. Câtă credință încape în simplitatea unui suflet!
„Nu te teme când se îmbogățește cineva, și când i se înmulțesc visteriile casei; căci nu ia nimic cu el când moare: visteriile lui nu se pogoară după el.” – Psalmul 49
Mare cuceritor și pildă tuturor, Împăratul Alexandru Macedon, aflat fiind pe patul de moarte, în Babilon, la doar 33 de ani și cu trei secole înainte de Hristos, a cerut să-i fie îndeplinite trei dorințe, dovedind astfel că moartea nu alege și că oamenii sunt egali în fața ei, indiferent că ai fost rege sau cerșetor: 1. doctorii să-i ducă sicriul (ca dovadă că ei nu pot lecui omul de orice boală); 2. ultimul drum să-i fie pavat cu pietre prețioase (semn că omul aleargă, în van, după bani); 3. mâinile să-i fie lăsate să atârne pe lângă sicriu – ca să vadă toți că a plecat de pe pământ așa cum a și venit: cu mâinile goale, diferența fiind că la sfârșit era învelit.
„Să se tot creadă omul fericit în viață, să se tot laude cu bucuriile pe care și le face, căci tot în locuința părinților săi va merge, și nu va mai vedea lumina niciodată.” – Psalmul 49
În autobiograficul „Raport către El Greco”, cu alură de dare de seamă, Nikos Kazantzakis puncta că „totul e zadarnic și fără rost pentru că totul e trecător și se prăvăle în abis”, iar în „Sărăcuțul lui Dumnezeu”, aceleași autor arăta că „nu intrăm în rai cu boccele, ci numai goi și desculți”.
Și cum în zilele noastre, accentul se pune nu pe cât dăm, ci pe cât adunăm, și de Ziua Morților ne întrecem nu în cât dăruim milostenie celor aflați în nevoie, ci în câte candele și crizanteme așezăm pe un metru pătrat de humă, îngrămădind bani în buzunarele importatorilor și vânzătorilor, dar asta nu se pune ca pomană, ci ca fală. Și când ne gândim că odinioară, în cimitir, lângă un muc de lumânare și un fir firav de floare, aluneca o lacrimă și se pleca smerit, în rugăciune, un genunchi… În schimb, pe ulițele satului se împărțeau, pe capete, bucate.
„ …întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. ” – Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt