Când se apropie Crăciunul și, pe ocolite, mă cuprind, deopotrivă, nostalgia copilăriei și nerăbdarea sosirii noilor sărbători, sunt ușor de pornit și greu de oprit din a-mi relata părerile și stările sufletești, din a reda fragmente din lecturile aferente anului ce se apropie vertiginos de gongul final.
Și chiar dacă, de principiu, sunt de acord cu cei care rostesc răspicat că această perioadă de maximă magie – în care aproape nimeni nu lucrează și în care cunoscuții își fac vizite reciproce – nu este despre întreceri culinare între gospodine, nu este despre case intens luminate și brazi frumos împodobiți, nu este despre carduri și cadouri, ci despre Nașterea Mântuitorului, nu cred, totuși, că acesta ne vrea, la ceas de praznic sfânt pe pământ, făcând mătănii în fața icoanelor, umblând în coate și genunchi împrejurul bisericuțelor de lemn ori murmurând neîncetat „Rugăciunea inimii” în timp ce mestecăm o coajă uscată de pâine (fiindcă pe toate le putem practica, de pildă, în Săptămâna Patimilor), ci veselindu-ne de venirea lui pe pământ, cântând colinde și chiar petrecând împreună, în clinchet de pahare ciocnite în cinstea minunii săvârșită de Crăciun. Cu mintea mea mărginită, de om obișnuit, nu mi-l pot, nicicum, închipui pe Isus ca pe un om ursuz asemeni lui Ebenezer Scrooge (protagonistul romanului Colind de Crăciun, aparținând scriitorului Charles Dickens), ci asemenea unui OM bonOM, încărcat cu iubire în fiecare atOM și, implicit, cu o nesfârșită înțelegere pentru orice eventuale excese. Și, nu în ultimul rând, înclin să cred că nu există un afront mai serios la adresa stropului de dumnezeire cu care am fost sfințiți la lansarea pe orbita vieții decât refuzul de a exersa, fără încetare, mulțumirea de sine și bucuria de a trăi, la cote ridicate, senin și pașnic fiecare părticică existențială.
Iar când vine vorba de brad, mereu mă voi gândi la el cu drag, fiindcă în vremea copilăriei mele, pe tot parcursul lunii decembrie ușa de la camera din față era închisă, pentru a-i permite lui Moș Crăciun să împodobească, în liniște, pomul ce simbolizează arborele biblic al cunoașterii, dar și viața veșnică (cu a sa tinerețe fără bătrânețe – suprema năzuință a omului), și chiar pe Isus Hristos, cel veșnic viu în sufletele noastre. Iar în Ajun când, în prezența părinților, dar și a bunicilor (ce locuiau în căsuța de alături), mama deschidea larg ușa încăperii, bradul, împodobit cu aproape aceleași podoabe (un sâcâitor motiv de suspiciune), răsfira în toată casa parfumul său de Crăciun, de codru curat, iar noi, așezați cu toții în genunchi, intonam inundați de simțire: „De raze mii strălucește pomul / Și lin se clatină ușor. / Se aud șoptiri cum a zis Domnul:/ O bucurie tuturor! /// Și îngerii din cer coboară / Și lângă pom au îngenuncheat. / Se-nchină-n taină și apoi zboară / Spre cerul cel îndepărtat. /// Copiii plini de bucurie, / Privirile spre pom țintesc. / Bătrânii plini de mulțumire, / Cu lacrimile-n ochi privesc.”, după care ne erau împărțite nelipsitele daruri: cărți, raportat la vârstă; jucărele, cum le zicea bunicul; câte o hăinuță nouă; câte două portocale, la fiecare, cu coaja plăcut mirositoare…
Și ca dovadă că aducerile aminte sunt la ordinea zilei în acest magic răstimp o să așez alăturat un text numai bun de pus pe frontispiciul sufletului: „Crăciunul bătea la ușă cu toată voioșia și bunătatea; era vremea ospitalității, a veseliei și-a împăcării. Anul vechi se pregătea, ca un filozof al antichității, să-și strângă prietenii în juru-i, și să moară senin și liniștit în mijlocul serbărilor și petrecerilor. Voioșia și desfătarea plutea în aer. (…) Și numeroase, într-adevăr, sunt inimile cărora Crăciunul le aduce un scurt popas de veselie și de fericire ! Câte familii a căror membri, plecați hăt departe și împrăștiați în toate unghiurile lumii de luptele necurmate cu viața, nu se adună atunci, întâlnindu-se iarăși în acea fericită dispoziție de familiaritate și bunăvoință reciprocă, izvor al atâtor încântări pure, netulburate, și așa de nepotrivită cu grijile și necazurile vieții, încât credința religioasă a celor mai civilizate popoare, precum și tradițiile crude ale celor mai civilizate popoare, precum și tradițiile crude ale celor mai sălbatice noroade, fac din ea, deopotrivă, una dintre primele bucurii hărăzite aleșilor în lăcașul fericirii eterne. Câte amintiri ațipite, câte vechi simpatii nu se trezesc în zilele Crăciunului ! (…) Multe inimi care zvâcneau cândva atât de vesel, au încetat să mai bată; și câte priviri, care străluceau atât de viu atunci, nu s-au stins ! Mâinile pe care odată le strângeam, au înmărmurit; ochii pe care îi căutam, și-au ascuns lumina în mormânt; și totuși casa acea veche, odaia mare, glumele, râsetele, glasurile vesele și figurile zâmbitoare, întâmplările cele mai mărunte și mai neînsemnate legate de întâlnirile fericite de odinioară, ne năpădesc mintea la fiecare revenire a acestor zile, de parcă ieri ne-am fi adunat ultima dată ! Fericit, fericit Crăciun care din nou ne subjugi iluziilor copilăriei noastre…” – Charles Dickens, Documentele postume ale Clubului Pickwick, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1954
„Crăciunul flutură o baghetă magică deasupra acestei lumi și sub ea totul este mai blând și mai frumos”, spunea Norman Vincent Peale, pastorul protestant ce a propovăduit puterea gândirii pozitive, cu recomandarea esențială de a rămâne în viață toată viața. Și nu e lipsit de sens acest îndemn, câtă vreme există vii care sunt morți, deja, de multă vreme (trăind fără chef și fără bucurie, de pe o zi pe alta, rostogolind sloganuri: colindele sunt lălăieli, ospățul o cheltuială inutilă…) și semeni ce pășesc pe buza ultimei prăpăstii cu ochii, încărcați de recunoștință, ațintiți spre cer și sufletul scăpărând de străluciri.
Și Tudor Chirilă, talentat actor și compozitor, legat de Bistrița prin mijlocirea partenerei de viață, ce i-a dăruit doi copii minunați, consemna cândva: „Crăciunul este momentul în care s-a schimbat totul. Crăciunul e momentul în care oamenii au descoperit Speranța prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moartă. Dar pentru că vorbele astea mici care plutesc în derivă să ajungă la destinație și să umfle pânzele celor care mai au curajul să navigheze, e nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem.” Da, într-adevăr, uităm să-i arătăm că suntem recunoscători pentru tot ce înseamnă a fi și a face, în efemera noastră viață.
Și de actrița și cântăreața Dale Evans Rogers, al cărei copil a murit din cauza complicațiilor sindromului Down (despre care a scris în bestsellerul Angel Unaware, reușind să schimbe percepția publică asupra copiilor cu dizabilități de dezvoltare) îmi aduc acum aminte, aceasta obișnuind să le spună celor patru copii adoptați ulterior tristului eveniment din viața sa: „Crăciunul, copile, este dragostea în acțiune. De fiecare dată când iubim, de fiecare dată când dăruim, este Crăciun.” E de la sine înțeles că fiecare destin are pietrele lui de încercare (sau chiar de poticnire vremelnică), că nu toate, câte vin peste noi, sunt roz, că nu toate sunt perfecte și nici măcar cum ar trebui să fie, dar când privim dincolo de gardul meschinului „ doar EU” și „numai MIE”, când ne reamintim că dincolo de deal este un crunt război, cea mai înfiorătoare grozăvenie de pe pământ, n-avem cum să nu ne deschidem inimile, să le luminăm și să le împodobim cu bunătate, cu acte de caritate… Pe acest segment de gând, țin să vă „împărtășesc” astăzi cu un alt text extrem de emoționant: „Dar ce să vezi seara ! (…) Pe coastă un brad de cinci picioare înălțime era gătit numai în hârtii colorate și cu lumânări aprinse până în vârf. (…) Bunul nostru comandant de regiment ținuse să nu-și uite copiii, care se purtaseră atât de vitejește, și ne făcuse și nouă un pom de Crăciun. De crăci erau agățate pachete de tutun, pachete cu țigări, lulele de pământ, amnare, câte un briceag pe ici și colo, covrigi, mere, nuci poleite și altele. Locotenentul Turceanu, aghiotantul regimentului, care se îngrijise de făcutul pomului și nu ne spusese nimic, făcea pe Moș Crăciun, cu barba lungă, gârbovit. El a început să împartă ostașilor tutunul, merele și darurile din pom. (…) În liniile dușmane s-au tras câteva rachete colorate și se auzeau bine cântecele de Crăciun. Se făcuse o pace de câteva ceasuri, fără s-o cerem, în prăznuirea zilei cei mari. Pe-nnoptat, ca să răspundem grijei comandanților noștri, s-a făcut un cor pe trei voci și-am pornit să cântăm Ajunul, la bordeiul comandantului nostru de regiment și-a comandanților de batalioane. (…) Se vede că comandantul nostru știa ceva, că ne-a primit cu covrigi, nuci și vin cald. Și așa am petrecut noi Crăciunul pe frontul Vrancei, sub adăpostul pândarului, departe de ai noștri; dar cu sufletele toți laolaltă, în același cuget, cu același gând și dragoste…” – Dinu Cluceru, Povești de pe front, Magazin istoric, nr. 12/2020
Scriitoarea nord-americană Helen Adams Keller, care a suferit de surdocecitate – o combinație de deficiențe de văz și de auz – sublinia că : „Singura persoană oarbă în mod real este cea care nu are Crăciunul în inimă”. Înspre aceeași concluzie finală pledează și o altă scriere briliantă: „Ne trăim sărbătorile fără să știm prea bine ce înseamnă sărbătoarea în cuprinsul și adâncul sufletului omenesc. Totuși, fără ea viețile noastre ar fi mult mai sărace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. (…) Crăciunul nu este numai sărbătorirea unei Nașteri, ci și o zi în care urcă în noi din trecut, ca un parfum, amintirea primelor întâlniri cu Crăciunul. Sunt, prin urmare, sărbători în care sărbătorim sărbătoarea însăși și istoria ei în viețile noastre. Se vede și după cum le așteptăm, cum ne pregătim pentru ele, cum ne iluminează timpul așteptării. Dar sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să simțim, pentru o clipă care se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile și mai limpezi contururile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ce avem de iubit. Din păcate, în mulți dintre noi sărbătorile se uzează și își pierd strălucirea. Așa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne apare sărbătoarea prin ani, mereu mai aceeași, nu ne mai surprinde și nu ne mai exaltă. Și există oameni care nu numai că nu se mai pot bucura de sărbători, dar le resimt ca pe ceva mai mult supărător, chiar plicticos. Nu neapărat pentru că au sufletul sărac. Poate sunt pur și simplu prea triști, prea de tot obosiți de viață, prea obsedați de ceva care îi înstrăinează de lume. Sunt de plâns. În schimb, uitați-vă la copii și la sărbătorile lor: cum le așteaptă, cum le trăiesc, cum și le aduc aminte. Priviți la ochii lor când stau în fața minunii, când li se dezvăluie darul, când ascultă cântecul sărbătorii. Pentru cei mai mulți dintre noi, singurele sărbători adevărate sunt, mereu mai mult, acelea pe care ni le dau copiii și sărbătoarea eternă din ei.” – Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului, Editura Humanitas, 2015
Și închei cu un citat aparținând unui scriitor contemporan: „Mi-aș dori să închid Spiritul Crăciunului într-un borcan și să mă bucur de el, puțin câte puțin, în fiecare lună” (Harland Miller), dăruind…, dăruindu-ne…, dedicându-ne…, păstrând intact sufletul de copil voios a lui Dumnezeu.