„Deschide ușa creștine, / Că venim din nou la tine…”
La Ilva, de Paști, se umbla după ouă, din casă-n casă, copilașii, îmbujorați de emoție, rostind un „Hristos a înviat!” și primind, la pachet, un „Adevărat a înviat!”, un oușor înroșit și o turtiță colorată cumpărată din târgul de joi al Năsăudului. Și tot pe aici se practica invitația generală, abstractă, formală: „Când mai treceți…, haideți pe la noi…” și dacă cumva te duceai pe unul îl aflai somnoros și pe celălalt mânios, dar când te petreceau, la plecare, îți spuneau a reproș: „Dacă știam…, cum nu pregăteam noi o găină friptă și un cuptor cu plăcinte”, dar fără a reitera, în concret, invitația.
Oușorul Suhardului, acest Fuji al Bucovinei și străjer străvechi al Țării Dornelor, ce te îndeamnă să chiui de bucurie – chiar dacă sus, pe vârf, mereu e vânt – când zărești priveliștile de poveste ce se deschid înspre toate zările pământului, ne-a făcut, complice, cu ochiul și altă dată și, bineînțeles, că l-am urmat. Deunăzi, când am trecut pe lângă el (ne întorceam dintr-o tură târzie de cules ciuperci în Valea Bilei, pe Piciorul Pleșcuței), ne-a făcut iarăși cu mâna a „Când puteți…, haideți pe la noi…”, dar de 1 decembrie, când intenționam să-l urcăm (cu părtașii de munte și minunatele noastre doamne) cred că uitase, în tot, că ne invitase, de ne venea să-l colindăm de la poale: „Și ne lasă gazdă-n casă, / Hoidaler, boier bătrân!/ C-afară-i ploaie de varsă …/ Și ne pică picurele…/ De pe garduri de nuiele… / Și ne pică streșina…/ Și ne udă cămeșa…/ Dacă gazdă, nu ne crezi, / Hoidaler, boier bătrân,/ Crapă ușa de ne vezi, / Hoidaler, boier bătrân.”
„Sculați gazde nu durmiți, / Că vă vin colindători …”
„ C-am venit și noi odată / La un an cu sănătate.”
Prin urmare, ne-am reconfigurat programul și am poposit, în ziua dintâi a lui Undrea, la o pensiune-restaurant din Vatra-Dornei unde, în straie populare, am închinat un pahar de horincă în cinstea noastră (și a voastră), am horit, am pus de-o horă (legată ad-hoc, cu ieșeni, alături de bistrițeni) și am pus pe pauză, pentru două zile, postul de dulce.
„Asta-i casa cea frumoasă, / Florile dalbe, / La ferești cu flori domnești, / Florile dalbe, (…)/ Astăzi se vestește / Și se preamărește / Zi veselitoare / Lumii de sub soare.”
Iar după o noapte, cam scurtă, petrecută la o casă de oaspeți din Panaci, la ora nouă am pornit după Ou(ă), în Postul Crăciunului, de la bariera de cale ferată situată între Floreni și Dorna-Candreni, sub soarele preschimbat, peste noapte, în stea călăuzitoare către „vârvuțul muntelui”, cu formă de Oușor, și înălțimile sfinte ale sărbătorii ce se apropie.
„Coborât-a coborât, / Ziurel de zi” : „Trei ( x 4) crai de la răsărit, / Ce cu steaua au călătorit, / Și pe cale cum mergeau, / Steaua înainte vedeau.”
„Bună dimineața…/ Ne dați ori nu dați…” : „O ce veste minunată!”
„Steaua sus răsare,/ Ca o taină mare, / Steaua strălucește, / Și lumii vestește.”
„ …Lăudați și cântați, și vă bucurați!”
„O brad frumos!/ O, brad frumos!/ Cu cetina tot verde…”
„Noapte de vis, timp prea sfânt,/ Toate dorm pe pământ…”
„Ce vedere minunată…” : „Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine…”
„După dealul cel mai mare, / Velerim și Veler, Doamne, / Răsărit-a mândrul soare.”
„Am plecat să colindăm,/ Domn, Domn să-nălțăm…”
„Neaua peste tot s-a pus, / Hai, copii, pe deal în sus…”
„Veniți cu toții, / Veniți cu toții dimpreună, / Să ne facem voie bună.”
„Haideți fraților să mergem, / Raza Soarelui, / Floarea Soarelui, / Floricele (de amintiri) să culegem.”
„Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor,/ Și freamătă brazii,/ Mișcând rămurelele…” – Mihai Eminescu
„Pe vârful muntelui,/ Un steag flutură-n vânt,/ Priviți voi toți de pe pământ,/ Spre acest meleag prea sfânt,/ Al Domnului așezământ.”
„Sus, în vârful muntelui,/ Leru-i Doamne Domn din cer,/ Pe la crucea bradului…/ Pe o scară de argint…/ Se coboară Domnul sfânt…/ El coboară rareori…/ Numai pe la sărbători,/ Leru-i Doamne Domn din cer.”
„Sus, la vârful muntelui,/ Pe crestele craiului,/ Două ape se-ntâlniră / Și-ntre ele așa-i grăiră / Apă rece limpezită, / Unde te duci așa grăbită ?…” La stația de îmbuteliere, fiindcă Oușorul Suhardului reprezintă perimetrul de captare al unei cunoscute ape minerale.
„Sus, în vârful muntelui,/ În bătaia vântului,/ Bradu cum rămâne verde?/Și culoarea nu și-o pierde…”
„Sus, în vârful muntelui,/ Oi, lerui lin,/ Sub crucița bradului,/ Erau trei păcurărei,/ Cu oile p-ângă ei…”
„Sus, la vârful muntelui,/ Ai, lerui Doamne,/ În mijlocul codrului,/ Îmi sunt două lemnișoare,/ Bradul verde, teiul alb,/ Și-amândouă se sfădiră…”
„Linu-i lin și iară lin, / Bate vântul cât de lin, / Lin și iară lin.”
„Colo-n sus și mai în sus, / O, Domnului, / Sus la poarta raiului…”
„În vârfuțul muntelui, / Sus în slava cerului, / Sub aripa norului, / Este un tron aurit-u, / Și cu stele înflorit-u.”
„Colindăm, colindăm iarna, / Pe la uși, pe la ferești, / Cu colinde românești.”
„O stea din zări, / Veghind cărări, / Spre depărtări arzând. / Conduce magi, / Cu daruri dragi, / În albi desagi ducând.”
„Cerul și pământul / În cântec răsună, / Îngeri și oameni / Cântă împreună.”
„Sus, pe cerul înstelat / Mândră stea s-a arătat, / Și cu flori de măr în mână / Se coboară peste stână.”
„Sus, în vârful muntelui,/ În casa ciobanului,/ Cu iarbă verde podită,/ Și cetină acoperită…”
„Toți îmi spun că ești darnic și ești bun…/ Însă nu m-aș supăra,/ Dacă tot mi-ai da ceva…”
„A sosit de prin nămeți,/ Și aduce daruri multe…” , inclusiv distincția de munte „Oușorul verde al Suhardului”.
„Colindița nu-i mai lungă,/ Să trăiască cine-ascultă (…)/ Și la anul când venim,/ Bucuroși să te găsim!…”
„Care bucurie și la noi să fie,/ De la tinerețe până-n bătrânețe.”