Nu la atracția irezistibilă a magazinelor „second hand” mă voi opri astăzi, și nici la tentația promoțiilor publicitare ori a produselor cu preț redus, deși poate ar merita un popas de-un ceas, căci dacă e vorba de mâncare (chiar și de o shaorma gratis) e scuzabilă și de înțeles o coadă de câteva sute de metri, la câți angajați sunt ținuți la pragul salariului minim pe economie în timp ce patronii devin multimilionari, dar când obiectul mult râvnit este o decorațiune de Crăciun vândută, cu surle și trâmbițe, la un euro bucata, o tigaie „numa amu la juma” de preț, un breloc primit pomană la inaugurarea unui magazin ori o carte oferită „moca” („de-a moaca”) la deschiderea unei librării, șezutul în șir prelung, nu mi se mai pare o abordare tocmai firească și necesară. Într-adevăr, cărțile în librării nu sunt ieftine – dar există anticariate ce practică prețuri rezonabile – și mă bucur, sincer, că se stă la rând, câteva ceasuri, pentru a primi o carte, oricare ar fi ea; chiar dacă această atitudine se aseamănă cu a sta cu ochii închiși și mâna întinsă pentru a căpăta un soț (sau soție, după caz), indiferent cum ar arăta și de ce caracter ar avea; chiar dacă acea carte nu va fi nici măcar răsfoită, ci doar pusă-n raft (ca să dea bine la musafiri) ori trecută de la unul la altul, la zilele de naștere, într-un circuit similar „telefonului fără fir”, fiindcă cel care chiar citește are posibilitatea de a împrumuta, de la bibliotecă, cărțile pe care și le dorește, ori pe cele care le găsește, pe gustul său literar, în bibliotecile miniaturale din gară, hotel, piețele publice…
Dar așa cum am spus, nu la aceste apucături de culegere cu brațul a orice este apt de apropriere, degrabă și degeaba, pe principiul „mai bine să fie, orice și oricât, în plus, decât să trebuiască să dai… și să n-ai…”, ci lângă cuvântul rablagit înțeleg să poposesc, înțelesul conferit fiind de slăbit, de ramolit, de învechit, în timp ce termenul de rablău, dimpotrivă, semnifică un om voinic, prost și periculos, iar rabla te duce imediat cu gândul la un lucru istovit și îmbătrânit. Cert este că, abia atunci când celulele i-au îmbătrânit vădit și umbra îi este tot mai mult alungită în față, omul descoperă că are tiroidă, pancreas…; ce înseamnă de fapt o glicemie, un colesterol, un stres, un exces…; ori care sunt beneficiile celor șase mii de pași, a celor doi litri de lichide pe zi…; dragostea-i de viață sporind semnificativ pe măsură ce se apropie de asfințit și determinându-l să cerșească încă un an și încă o tură prin calendar, dar nu neapărat pentru a îndrepta lucrurile, pentru a-și lustrui sufletul, ci pentru a se mai bucura, în plus, de „dulcele” vieții.
Cam așa am procedat și noi la apus de toamnă când, deși am irosit, de-a lungul anului, atâtea alte prilejuri de drumeție, ne-am dorit neapărat să urcăm încă o dată în munți. Și cum Vf. Rabla, din Munții Rodnei, e un fel de „vârf cu dor”, aflat la îndemâna tuturor, într-un grup restrâns și în mare grabă l-am atins din nou mai-nainte de sosirea doamnei înveșmântată-n alb ce pecetluiește, pentru o vreme, munții cei înalți.
Nu știu sigur de la ce îi provine numele. Din câte am înțeles, săsescul rabel semnifică ilicul, acel arbust cu fructe roșii și frunze crestate și veșnic verzi, asimilat sărbătorilor de iarnă. Cineva îmi spunea, cândva, că e muntele în care s-ar fi aciuat un rebel, un răzvrătit. Nu trebuie omis nici faptul că există și o alăturare fonetică și geografică destul de sugestivă: Dosul Răbrii – Fața Răblii, ce poate explica întrucâtva o roire terminologică, o evoluție toponimică. Întâmplător, sau poate nu, în Trentino (Tirolul de Sud, Provincia Autonomă Bolzano) ființează și astăzi o localitate alpină ce poartă denumirea de Rabland. Și la cum arată „Vârvu Răblii” (așa-i zic păcurarii rodneni), ca o impozantă piramidă de piatră, nu prea poți spune că e ramolit și hârbuit, dar cel care ajunge pe creștetul lui sigur este sleit de puteri. Da, se poate spune că e vârful ce te lasă lat, după ce l-ai urcat.
Itinerariul Nedeilor, ce traversează culmea dominată de Vf. Rabla, pleacă înspre stânga, imediat după Cabana Farmecul Pădurii. De această dată însă, pentru a câștiga ceva timp (pentru a-l „celui” sau „șelui”, cum zic someșenii), am urcat cu mașinile pe Pârâul Pietrelor, după care ne-am continuat deplasarea spre dreapta, la pas, prin poiana cu stână, mare cât o zi de post, făcând joncțiunea cu traseul în Șaua Nedeilor.
Dacă în Slovenia, nedelja înseamnă duminică, în Ardeal nedeia ne amintește de vechile târguri ținute cu prilejul unor sărbători (Sf. Ilie Prorocul, Sf. Mărie Mare…) pe vârfurile de munte, plate și golașe. De ele amintesc încă în Munții Rodnei: Nedeia Grajdului, Nedeia Sașă, Nedeia Strajă, Nedeia Mică, Nedeia Bârladelor, cele mai multe dintre nedei regăsindu-se aici, pe culmea Răblii, ce desparte Cormaia de Anieș.
De pe dealurile comunei Ilva-Mică, singura postată din Munții Rodnei ce se vede limpede (fie de pe Ponce, fie de pe Ursoi, sau din Pasul Strâmba, ori din Tarnița imașului comunal) este Rabla. Am copilărit acolo, cu ochii ațintiți adesea pe acest munte piramidal și, mai mult ca sigur, din acest motiv mă simt strâns legat sufletește de acesta, fiindcă reprezenta vârful cel mai înalt, din cătarea privirii – și minții – mele, spre care am năzuit și nădăjduit.
Timpul câștigat la urcuș, luând-o pe scurtătură, l-am „cheltuit” cu vârf și îndesat, servind, „la botul calului”, afine și merișoare brumate – delicatese binecuvântate de bătrânețile anului – a căror aromă lăsă în „ceriul gurii” o urmă gustativă de neșters.
Pe ultima porțiune de drum, nu mai sunt rătăciri, ci doar răbufniri…
Și ca bătrânețile, de altfel, înălțimile solitare oferă perspective largi, claritate, profunzimi… Iar Rabla, fiind un munte înalt și relativ izolat, reprezintă un punct de rară panoramă.
Vf. Laptelui, și dincolo de el se înalță Vf. Negoiasa Mare.
Vf. Nedeia Grajdului (Țăranului).
Vf. Mihăiasa, iar în fundal Gărgălăul și Omul Rodnei.
Vf. Corongiș, și printre nori dă să răsară Ineul.
Culmea Țapul-Paltinul, dincolo de care se află Valea Rebrei.
Ca să urmăm un traseu în circuit – fără a ne întoarce pe unde am urcat – din vârf coborâm prin Muntele Pietrelor, după care urmăm drumul culcat de-a lungul pârâului cu același nume.
Mare lucru e ca, la final de traseu, în tihna înserării și împăcării, să privești, cu mândrie, la drumul ce l-ai urmat.