Când ajungem la intersecția cu sens giratoriu situată la ieșirea din Reghin, înspre Târgu-Mureș și o luăm la stânga, spre Lăpușna, trecând calea ferată și urcând colina pe care se desfășoară un codru întins și întunecat, n-avem de unde să știm că vom da mai încolo peste o poiană largă și lungă în care se află Gurghiul sau Sântimbrul Gurghiului, mai demult având denumirea de Gorgenyszentimre sau de Sankt-Emrich, localitate atestată documentar încă din anul 1248, sub numele de Gurgen.
Valea Gurghiului mai este cunoscută și ca „Valea Regilor”, pentru că în acest ținut tainic a fost domeniul de vânătoare al Principelui Gheorghe Rakoczi I al Transilvaniei, al Prințului Rudolf al Austriei și al Regelui Carol al II-lea al României.
E despărțită de Valea Mureșului prin Munții Gurghiului și are în perimetrul ei două arii naturale de excepție : Molidișul de rezonanță din Lăpușna și Stejărișul secular Mociar, aflat între Gurghiu și Beica de jos (Nădașa), unde putem afla și exemplare de stejar cu vârste cuprinse între 400-600 de ani.
În centrul localității Gurghiu ne așteaptă castelul medieval Rakoczi-Bornemissza, o construcție în stil baroc, cu elemente renascentiste, edificat în etape, piatra de temelie fiind așezată de Principele Gheorghe Rakoczi I al Transilvaniei (care a domnit între anii 1630-1648). Domeniul a fost preluat apoi în concesiune de familia Bornemissza care a finalizat și înnobilat edificiul, pentru ca ulterior să fie stăpânit o vreme de Prințul Rudolf al Austriei, fiul împăratului Franz Joseph (1848-1916). Ca atare, nu este vorba de o clădire oarecare, ci de un castel vechi, cu personalitate, încărcat de istorie, aflat acum într-un amplu proces de restaurare.
Pe colina împădurită din vecinătatea castelului, având altitudinea de numai 500 m, dar care domină împrejurimile și înspre care duc câteva poteci pitite printre copaci, a existat cândva o cetate, ridicată în Evul Mediu, pe ruinele unui castru roman.
La un moment dat, Gurghiul a fost un teatru de luptă între trupele imperiale și rebelii maghiari, culminând cu distrugerea cetății în asediul din anul 1708, de către comandantul militar habsburgic Jean Louis de Bussy-Rabutin. Cetatea nu a mai fost reclădită (cel mai probabil piatra fiind folosită la terminarea castelului din apropiere), dar în anul 1887 a fost reconstruită în dâmbul dealului Capela Romano-Catolică.
Între castel și cetate există un parc dendrologic, unde alături de arbori autohtoni aflăm și specii exotice din America, Asia și Australia, alei pietruite ce duc spre un foișor și un mic lăcușor.
Ne-am îndreptat apoi înspre Lăpușna, străbătând salba de sate înșirate pe firul Gurghiului (unde am aflat și un sat cu o denumire de alint : Dulcea), distanța dintre Reghin și Lăpușna fiind de aproximativ 43 de km, ultima porțiune nefiind asfaltată, dar drumul pietruit e bine întreținut.
Lăpușna e sătucuțul situat la capătul lumii (unde mi-ar fi tihnit să-mi împlinesc etapa de distanțare socială), liniștit și alcătuit din câteva căsuțe somnoroase. Aici, pe partea dreaptă a drumului sunt două luminișuri. Într-unul din ele se află Castelul Regal de Vânătoare, edificat în perioada 1925-1933, de către familia regală română, arhitectura fiind relativ apropiată de cea a Castelului Peleș, dar cum este proprietate privată, nu am avut acces în incinta acestuia. În cealaltă poiană, aflată dincolo de pârâu, se află Bisericuța de lemn Sf. Nicolae, înălțată în anul 1779 într-un alt sat mureșean, dar strămutată aici în anul 1939, la inițiativa Regelui Carol al II-lea al României. Peisajul ce înconjoară lăcașul de cult e minunat, interiorul e fascinant, iar intrarea e inedită, având formatul unei găuri de cheie, simbolizând parcă faptul că orice creștin ce-i calcă pragul poate deschide de îndată ușa credinței.
Rețeta prin care putem invita orice locșor din lume (cu atât mai mult unul aflat în imediata noastră vecinătate) să-și dezvăluie bijuteriile peisagistice și „ascunzișurile” istorice, e simplă și accesibilă oricărei persoane interesate, inclusiv sub aspectul costurilor pe care le implică, și anume : câteva ceasuri libere, un pic de curiozitate și un coș de picnic, rodul fiind un popas de răgaz, cu priveliști de iconostas, care pentru unii, pare un fleac, iar pentru alții, o licoare de leac.
Trăiesc cu speranța că, după ispășirea sancțiunii izolării severe, ca iezii eliberați din țarc, vom zburda și noi care-ncotro, pe coline și câmpii, după pofta inimii.