Iarna, la Ilva, cum în fața casei nu am decât șoseaua, râul, ștrecul și pădurea – cocoțată pe două dealuri abrupte, de-un pârâu în două rupte – soarele iese, cu destulă întârziere, din dosul Dealului Ponce (unde se află buncărul cu șapte intrări), dispare, la ceva vreme, după coama dealului din stânga casei și răsare, din nou, deasupra icului făcut de Pârâul Șculii.
Și tot acolo, dar pe Podereiul Ilvei, fost-am, la mama – și la tata – acasă, patru copii, adică doi băieți și două fete, asta fiind și ordinea, aleatorie sau nu, în care barza ne-a azvârlit în bătătura casei părintești. Nu una prea întinsă (și nici foarte plată), dar n-a contat deloc în ecuația copilăriei fericite, cum nu a avut importanță nici faptul că personalitățile noastre se manifestau, uneori, destul de diferit, după cum balanța genetică se înclinase, în procesul de formare, spre latura ardeleană ori înspre partea bucovineană, din care am fost plămădiți.
Și tot întâmplător, sau poate nu (cred, tot mai des, că nimic nu e lăsat la discreția împrejurărilor), „egzact” – cum zic copiii – de ziua mamei (doar atunci am aflat o cabană în care să fim cazați numai noi) s-a dat adunarea pentru frați într-un alt locșor încântător din Transilvania unde soarele răsare de două ori. Și nu iarna și nu doar pentru un pâlc de case, cum e la Ilva, ci în plină vară și pentru un sat întreg: Rîmetea (jud. Alba), cu mențiunea că până în anii 60 această localitate a purtat denumirea de Trascău – în maghiară Torocko, iar în germană Traschen.
O primă relatare despre această curiozitate naturală apare în romanul „Unul singur e Domnul” (Egy az Isten), publicat, în anul 1877, de către scriitorul maghiar Mor Jokai de Asva. Și într-adevăr, în timpul verii, pentru satul Rîmetea, închegat la poalele Pietrei Secuiului (în maghiară Szekelyko) – ce ia iute în înălțime și care e formată, de fapt, din Colții Trascăului (1113 m altitudine) și Culmea Secuiului (1129 m altitudine), soarele răsare întâi în nordul coamei calcaroase, după care se face nevăzut, lăsând în umbră așezarea și răsărind a doua oară deasupra râpei abrupte, ce separă cele două formațiuni golașe și prin care urcă traseul principal, marcat cu o cruce (unii îi spun plus) în albastru.
O vedere din Cetatea Colțești, spre Piatra Secuiului – culme montană ce reproduce parcă, miniatural, Piatra Craiului, forma sa alungită făcându-l să pară un uriaș de piatră culcat, la prânz, în iarbă.
Traseul pleacă din centrul satului, de lângă cele două biserici surori, căci Unul e Domnul – cum bine a zis scriitorul, și e destul de solicitant, fiindcă prezintă o diferență mare de nivel, de aproape șase sute de metri, pe o distanță scurtă, dar răsplătește drumețul cu o perspectivă panoramică de zile mari asupra satului Rîmetea și asupra culmii împădurite de vizavi: Cornului-Ardașcheia-Băieșilor.
E bine de precizat că itinerariul montan e bine marcat și are o durată relativ scurtă. Dacă se urcă și se coboară prin râpă, nu durează mai mult de patru ore ( ca medie desigur, performanțele fiind în raport de posibilitățile fizice ale fiecărui participant), dar e de preferat, ca la întoarcere, și numai pe timp uscat, să se opteze pentru traseul marcat cu bandă roșie, ce ocolește, prin pădure, Colții Trascăului, în condițiile în care poteca ce se îndreaptă spre grotele din sud presupune o prelungită deplasare în plin soare.
Nu știu despre ce copac e vorba și nici cum s-a putut cuibări (și supraviețui !!!) într-o crăpătură, dar sunt ferm convins că e un exemplar bătrân (creșterea fiind foarte lentă în astfel de circumstanțe), așa că, alături de biserica veche din sat (ridicată în anul 1670) și vreo câteva căsuțe iertate de tăvălugul istoriei, bradul temerar (sau orice alt conifer o fi) sigur l-a zărit pe „bardul” George Barițiu, copil fiind, acesta făcând studiile primare la Școala Unitariană din Rîmetea.
Pe parcurs, imaginile derulate sunt spectaculoase: creste crenelate, grohotișuri, mări de pietre…, ce merită fără grabă vizualizate, și dacă doriți să aveți parte de o liniște desăvârșită, din șa, abateți-vă pe traseul ce duce înspre porțiunea de vârf a Colților Trascăului, o cetate naturală, transformată, la un moment dat, în fortificație medievală prin mijlocirea unui singur turn și a două rânduri de ziduri, ridicate la gura de intrare, ce nu a putut fi cucerită de mongoli în anul 1241, Cetatea Colțești fiind ridicată, pe același principiu și din aceleași considerente, la scurt timp după invazie, la 5 km depărtare, de către familia nobiliară Torockay.
Popas
Rămas fără glas
Vale
Verticale
Ramuri, printre raze
Singur pe lume
Alpiniști de profesie
Lumini și umbre
Două umbre în lumină
Și tot aici dăm de o altă curiozitate, de această dată artificială: perpetua luptă la drapel ce se dă pe vârf. Din câte se spune, deși sunt două borne și ar putea fi împărțite frățește, sunt vopsite periodic, pe rând, ba în roșu-alb-verde (de către tinerii din Rîmetea), ba în roșu-galben-albastru, de către cei din Pietroasa-Moldovenești (jud. Cluj). În data de 21 septembrie 2024, când am ajuns noi acolo, erau înfățișate însemnele maghiare, așezate peste nenumărate alte rânduri de vopsea – o vădită dovadă de intoleranță.
Și când te uiți în jos, vezi că, în natură, se poate: culturi net diferite, dar alăturate, confirmând ce spunea Victor Hugo: „Știți ce înseamnă prietenie: să fii frate și soră, două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini”, același adevăr fiind afirmat de Antoine de Saint-Exupery: „Prietenia de frate este, în primul rând, pacea reciprocă și zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare”. Așa că zic: Toți ar trebui să fim frați! Nu buni, nu vitregi, și nici de lapte ori de cruce, ci doar frați după Tatăl Nostru, căci, în esență, oricât ne-am bate cu cărămida în piept, ca urangutanii, suntem un singur suflet (duhul sfânt), ce sălășluiește în miliarde de trupuri.
Și mai aduc un argument: Rîmetea a reprezentat, vreme îndelungată, un centru minier important, deținând în perimetrul său 15 cuptoare de topit minereu, și numai din contopirea agricultorilor maghiari cu minerii de origine austriacă (din zona Eisenwurzen – de aici și denumirea de Eisenberg dată cândva Trascăului) a rezultat un neam aparte, cu un port unicat și o cultură bogată, viu colorată.
Iar după revenirea în șaua străjuită de crucea de piatră, de mâna vremii prelucrată, am apucat-o, cu pas apăsat, pe cărărușa ce se scurge, la umbră de codru des, pe versantul estic al Colților Trascăului, în timp ce mintea-mi repeta același refren:
„Hai să ne avem ca frații!” Și, poate, tocmai pentru a susține acest îndemn, soarele răsare, pe alocuri, chiar și de două ori. Iar asta ca nu cumva să fie iară cu supărare și să ceară: Vrem doi sori!
