Și totuși, într-o viață de om NICOLAE IORGA a înfăptuit nu cât zece (cum se zice!!!), ci cât o sută – ori chiar o mie – de oameni adunați la un loc.
Cel fecund în felurite fapte, Nicolae Iorga, care s-a născut la Botoșani în data de 5 iunie 1871 și a decedat la Strejnicu în data de 27 noiembrie 1940, care a studiat la Iași, Paris, Berlin și Leipzig (unde a obținut doctoratul în istorie la vârsta de doar 23 de ani), nu a fost doar un istoric renumit, ci și lingvist, filozof, critic literar, poet, scriitor, dramaturg, memorialist, traducător, documentarist, enciclopedist… A fost și un politician respectat: parlamentar, Președinte Adunării Deputaților, Președintele Senatului, ministru, Președintele Consiliului de Miniștri… A fost și un jurnalist redutabil, colaborând la Sămănătorul, Luceafărul, România Jună, Cuget Românesc…, și fondând revistele Neamul Românesc, Drum drept, Cuget clar, Floarea Darurilor, Revista Istorică… A fost și cadru didactic universitar la București și profesor universitar emerit la Paris (la Sorbona !!!), ținând nenumărate prelegeri în SUA (la Universitatea Oxford), Franța, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Elveția, Serbia … A fost membru titular al Academiei Române și al altor instituții academice, inclusiv al Academiei din Cracovia, dar și membru al Legiunii de Onoare, și doctor Honoris Causa al Universităților din Paris, Lyon, Strasbourg, Geneva, Alger, Bratislava, Vilnius… Dar ce nu a fost: și Președinte al Ligii Culturale, și Președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, și Președinte al Asociației Bibliotecilor Publice din România… Iar Nicolae Iorga a fost nu doar un polimat, având cunoștințe multe și variate, ci și un poliglot, vorbind fluent peste zece limbi, printre care franceza, engleza, italiana, germana, greaca, latina, slavona…
Casa Memorială Nicolae Iorga din Botoșani.
A.D. Xenopol afirma că Nicolae Iorga „e o minune de om”. Un titan prin prisma activității științifice, una deosebit de prolifică și de laborioasă: Nicolae Iorga a scris peste o mie de volume, peste 12.500 de articole și studii, aproape 5000 de recenzii, culminând cu Istoria României, în zece volume. Ca poet, s-a făcut auzit mai ales prin ciclul de poeme anti-război, iar ca dramaturg Nicolae Iorga s-a înălțat printr-un șirag de 45 de piese de teatru publicate (cele Trei Drame: Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan și Un domn pribeag fiind reprezentate repetat pe scenele țării în toată perioada interbelică), iar una dintre ele ar merita și astăzi aplaudată: Omul care ne trebuie. Totodată, a studiat aprofundat arhivele din toată Europa, cercetând și țara-n lung și lat, inclusiv Transilvania, la cumpăna dintre secole studiind și Arhivele din Bistrița, rodul cercetărilor istorice fiind prezentate în lucrarea Documente românești din Arhivele Bistriței, publicată în anul 1899. Și apropo de românii din Ardeal, Nicolae Iorga a fost cel care i-a înfățișat țării, prin cărțile sale de neprețuit: Neamul românesc din Transilvania, Ce pătimesc frații noștri, Sate și preoți din Ardeal… Și s-a luptat neînfricat nu doar pentru unire, ci și pentru cauza țăranilor, pamfletul „Dumnezeu să-i ierte” publicat în anul 1907, în revista Neamul Românesc, ridicându-se, ca mesaj, la nivelul poeziei lui George Coșbuc: Noi vrem pământ. Personal, nu-mi închipui cum și când a avut timp și energie să înfăptuiască atâtea lucruri într-o singură viață de om. Poate tocmai de aceea C-tin Rădulescu-Motru a spus apăsat: Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în cel mai înalt grad.
Casa Memorială Nicolae Iorga din Sinaia. Anul trecut în vară, de la fereastră, d-na Alina Mungiu-Pippidi, căsătorită cu Andrei – nepotul marelui istoric, m-a informat că această casă nu este deschisă publicului, spre vizitare.
G. Călinescu arăta că Nicolae Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX-lea, rolul lui Voltaire. Și nu doar pentru că a transformat Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural de excepție, înființând acolo, la umbra Carpaților de Curbură, nu doar o faimoasă școală de vară (preschimbată în Universitate Populară), ci și o editură, o tipografie, un teatru în aer liber…, ci și pentru că a fondat Muzeul Artelor Sacre, Institutul de Studii Sud-Europene, Institutul de Istorie al Lumii… Și asta nu a fost tot, Nicolae Iorga promovând educația ca misiune națională și e indiscutabil că în acest sens nu a avut egal în România. Pentru toate aceste motive, Nicolae Iorga a fost considerat cea mai importantă personalitate a culturii și istoriei românilor, și cel mai mare savant român al tuturor timpurilor, și cel mai enciclopedic român cunoscut, Mihail Sadoveanu afirmând că a fost „un om cât o epocă”, iar Tudor Arghezi: „un uriaș al scrisului românesc”. Și chiar a fost un gigant cultural: productiv, erudit, implicat în multe domenii în același timp. Și când te gândești la câte și mai câte ar fi putut crea dacă ar fi trăit și dincolo de pragul fatidic al celor 69 de ani.
Muzeul Memorial Nicolae Iorga din Vălenii de Munte.
Dacă măreție înseamnă minte, suflet și devotament față de națiune, atunci e limpede că nimeni nu a fost mai măreț decât Nicolae Iorga. Se spune că doar Dimitrie Cantemir și Mihai Eminescu se pot apropia de el ca întindere de spirit, dar nici unul dintre ei nu a avut o activitate atât de prolifică. Ș-apoi, dacă Mihai Eminescu este sufletul – sau inima – neamului românesc, Nicolae Iorga reprezintă, fără putință de tăgadă, conștiința și memoria națională. Într-adevăr, Nicolae Iorga a fost MARE nu doar prin mintea sa strălucită, nu doar prin formare culturală, ci și prin nivelurile atinse de patriotism curat, de devotament adevărat față de neam și țară.
Troița ridicată la intrarea în satul Strejnic (com. Târgșoru Vechi – jud. Prahova), la doar trei kilometri de Ploiești, pe locul unde Nicolae Iorga a fost împușcat. La data respectivă (în câteva zile se vor împlini 85 de ani), în memoria lui 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
Și doar poporul ce și-a omorât conducătorul de Crăciun, în ziua sfântă a Nașterii Domnului (întâmplător, sau poate nu, tot un Nicolae), putea să reducă, brutal, la tăcere, și acest fenomen uman unic, după cum îl caracteriza istoricul Lucian Boia. Iar după moartea lui Nicolae Iorga, România a rămas mult mai mică, mult mai săracă. Și din păcate nici astăzi nu este promovat pe măsura măreției sale, păstrându-și „statutul” de geniu național aproape uitat, retras, nemeritat, din prim-plan. Poate și pentru că a fost mult prea mare pentru timpul lui. Ori unii oameni sunt atât de mari încât un popor are nevoie de secole ca să-i înțeleagă întrutotul. Și așa cum Eminescu a fost ținut în sărăcie, la marginea societății, și mult mai târziu a fost declarat poet național, poate într-o bună zi va renaște în conștiința națională și Iorga, dar numai atunci când România va redescoperi respectul pentru educație, pentru cultură, pentru moralitate, pentru devotament.
Și pentru a vă încredința că Nicolae Iorga a fost un mare orator, de o imensă lectură și de un spirit ascuțit și pătrunzător, mă-ncumet să recomand o carte din care am extras doar un fragment de început: „A scrie o autobiografie – și m-am gândit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și implu (nelegiuit !!!). Cu ce drept amesteci oameni pe care i-ai prins printr-o singură lature, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atâtea altele, a putut fi diformată de timp ? Oameni care n-au avut o viață publică și care nu sunt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gândul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creând ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinții și adesea invidiei și răutății sale. Dacă vorbești de oameni încă vii – și ce repede ne trecem, ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei – atingi lucruri care-i dor și de ce ai adăugi la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nici o datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la care vin și de aceia care au stat lângă mine, au trăit cu mine, de aceia care vin de la mine ? Față de oricine te-a iubit datorești cea mai desăvârșită discreție : acestea sunt lucruri care nu se scot în piață. (…) Dar de tine poți vorbi, de tine într-o anume privință. Te cunoști prea bine ca să te poți lăuda prea mult. Ai atâta milă de tine ca să nu te înfățișezi mai rău de cum ești. Împrejurări ca ale altora, de ce le-ai mărturisi ? Împrejurări ca ale nimănuia, ele sunt adesea în domeniile unde nimeni n-are voie să se uite. De ce ne-am scoate în vitrină fericirile, care și câte au fost, de ce ne-am striga în piața cască-gurilor sfintele noastre dureri ?” – Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost, Editura Minerva, București, 1972
Și ca să mai înseninez finalul, repun pe tapet o glumă pusă la cale, cel mai probabil, de o persoană direct interesată, care sună cam așa: Atunci când la Poarta Raiului a bătut bancnota de 100 de lei, dindărătul ușii Sf. Petru i-a spus sec să ia loc în sala de așteptare. La fel s-a întâmplat și când i s-a împlinit sorocul sosirii la veșnicie bancnotei de 10 lei. În schimb, când în zare, a apărut pe cărare, bancnota de un leu, Porțile Raiului s-au deschis larg și Sf. Petru i-a făcut semn amical să intre înăuntru. Mirate tare, celelalte bancnote și-au exprimat nemulțumirea față de tratamentul discriminatoriu ce le-a fost servit, la care Sf. Petru și-a atins sugestiv buzele cu degetul și le-a zis : „Pe voi două nu prea v-am văzut pe la biserică”. Și poate nu doar pentru asta, căci pe bancnota măruntă de 1 leu (o vădită nedreptate) este așezat chipul lui Nicolae Iorga, ce este cunoscut și-n cer și pe pământ.