În Numele Legii se statuează constant obligații de a da, de a face și de a nu face, iar În Numele Domnului este statornicită și obligația de a fi: cinstit, smerit, darnic, empatic…, corelativ fiind atașat și dreptul de a fi, de a trăi și de a deveni – un drept divin, dat din înalt și botezat cu pâine și vin. Dar Doamne cât de des uităm de har, de sfântul dar ce ne-a fost pus, la plecare, în bagaj ori cum îl irosim (cutumiar fiind deja consacrat dreptul de a fi prost!), săvârșind un culpabil abuz de drept, căci nu o dată exercităm acest nativ drept de a fi cu rea-credință sau excesiv ori într-un mod nerezonabil, contrar scopului pentru care ne-a fost, cu generozitate și gratuit, conferit.
„Ce ticăloși suntem noi, oamenii, câteodată. Ni se pare că nu prețuim nimic, că nu mai putem nimic. Ș-apoi deodată simțim iarăși putere de uriași în noi. Dintr-o vorbă, dintr-un gând, sufletul nostru crește, își ia zborul lui cutezător și vedem că toate ne sunt cu putință. Ne putem face fericiți ori nenorociți după cum lăsăm aripile să zboare așa cum le cârmuiește inima noastră, care simte binele ori după cum dăm cârma minții. Crezi tu, femeie, în viața veșnică, dincolo de moarte? (…) Și trebuie să crezi! Dar spune-mi: pricepi tu, ce va fi viața aceea? Asta n-o știi, asta suflet de om n-o poate știi. Eu m-am gândit adeseori, dar n-am putut afla nimic. Ei bine, dacă nu poți ști cum va fi dincolo, să n-ai dreptul să ți-o trăiești pe aceasta de acum așa cum afli tu că-i bine?” – Ion Agârbiceanu, nuvela Popa Man
Bucuria de a viețui, în trăire vibrantă și-n simțire bogată presupune să fim permanent prezenți, să fim treji în propria viață și nu doar să trecem nepăsători prin ea. Iar bucuria de a fi, generată de starea bună, de bunăstarea conștiinței e un duh de pământ. El nu pogoară, nu cade plocon din cer, ci izvorăște dinăuntrul nostru și crește pe un pat de suflet înflorit, înălțarea decurgând din felul în care privim partea plină a (po)calului existenței. Și e suficient să ne aducem aminte de răstimpul sacru al copilăriei, când uzam la nesfârșit de dreptul de a fi, de a fi fericiți, când puținul era mai mult decât destul și râdeam des și mult, când ritmul încetinit ne oferea ocazia de a fi atenți la detalii și libertatea de a fi uimiți, de a fi emoționați, nu ca-n zilele noastre când se strigă, sus și tare, că emoțiile nu mai sunt la modă, la marea modă atitudinală. Oricum, bucuria de a fi în vârf nu dăinuie, și nici bucuria de a fi primul și cel mai cel nu o putem păstra în pumnul strâns al sufletului, ci doar bucuria de a fi, inclusiv de a fi noi înșine (a nu se înțelege carecumva că e vorba de bucuria de a fi ce și cum vrei) și mai ales de a fi împreună.
„Mă gândesc de multe ori, că jocul din fragedă tinerețe, la toate viețuitoarele, e un imn inconștient închinat vieții, bucuriei de a exista. Între două margini: biruirea neputințelor din primele zile după naștere, când puii sunt cu totul neputincioși, și înainte a de a începe lupta pentru existență, se ridică slăvirea vieții, bucuria de a fi intrat în lume. Înainte de orice preocupare, existența se simte pe sine însăși a fi o bucurie, o biruință. Mai târziu, lupta vieții întunecă acest subconștient. Animalele adulte nu mai știu ce este joaca, decât în clipe rare, și chiar atunci ademenite de feții lor. Omul matur, de asemenea, nu mai înțelege joaca. Dar, în clipele mari, își dă seama conștient că existența e o bucurie și o biruință. Și ridică, sub alte forme, imnuri de slavă vieții. – Ion Agârbiceanu, povestirea Mieii.
Un proverb scandinav sună cam așa: când împărtășești bucuria, ea se dublează, iar când împărtășești tristețea se înjumătățește. Și din memorie îmi mai învie ceva: o iubire mare echivalează cu nemurirea. Să devenim așa(dar!) creatori, creatori de acest mirabil conținut, artizani de „alesături”, de momente memorabile, romantice (nu sunt deloc perimate!!!) și încărcate de intimitatea degustată, pe îndelete, în sfânta simplitate.
„Simțea ceva ce nu simțise până acum. Că este în om un lucru pe care să-l prinzi, să-l strângi în brațe și să-l săruți de bucurie: dorul de viață. Dacă dorul acesta doarme, ori este întunecat nu poți face nimic, pentru că nu-ți trebuie nimic, nu-ți place nimic, pentru că nu te poate îmbucura nimic. Dar, dacă se trezește vezi cât de largă e lumea, câte cărări sunt, pe care poți apuca. Câtă lumină se coboară din înălțimi, din nemărginit, și-ți luminează întreaga ființă! (…) Și totuși, cât de mult a stat încătușat dorul acesta! De atâta vreme n-a știut nimic de el.” – Ion Agârbiceanu, nuvela Domnișoara Linuța
Se mai spune, aparent sentențios, că fericirea sălășluiește în spații mici și că această alegere reprezintă un prim pas spre reîntoarcerea la sine, la firesc. Și totuși, dacă urmăm îndemnul și ne limităm (chiar și ocazional!) la o grădină de buzunar, la o cămăruță de vis (cu două paturi suprapuse și mobilier miniatural din lemn lăcuit) vom avea surpriza de a fi deosebit de încântați, căci o casă mică înseamnă griji mărunțele, înseamnă ușurință în întreținere, iar în loc să ne risipim în îndeletniciri gospodărești inutile putem să ne reamintim ce înseamnă timpul liber (eliberat de sub jugul ceasornicului ce ticăie în treburile de făcut), ce înseamnă traiul simplu (cu hrană „din brișcă” ori preparată la foc mic), putem cultiva liniștea ce ne asigură armonia, putem cutreiera împrejurimile și să dăm dovadă de curiozitate cu privire la orice lucrușor ce ne iese-n cale, cercetând, contemplând… Știu scuza…, graba e mare și viteza și mai și, dar a ne face timp înseamnă să-l folosim cu cap, după bunul plac (măcar câte o zi, la final de săptămână) sau să nu facem nimic ori să facem numai lucruri care ne procură plăcere.
„Și niciodată, în toate furtunile vieții, nu m-am simțit singur, niciodată nu am știut ce este urâtul sau plictiseala. Nesfârșite sunt posibilitățile duhului omenesc. E de-ajuns să deschizi ochii, să tragi cu urechea, să miroși în vânt, pentru a te deștepta. Vin și te-mpresoară din toate părțile închipuiri, gânduri, dorințe, se înfiripă hotărâri; cutreieri pământul și cerul, lumea întreagă. Toate se apropie de tine, ca ființe vii, și vreau să vorbească cu tine. Un veac nu ajunge să vorbești cu toate, să le asculți pe toate… Cum mai poate rămânea vreme pentru urât? Nesecate roiuri de întrebări și de gânduri, din tine și din lume, zumzăie în suflet. Ce minunate ferești ne-a dat Dumnezeu: simțurile noastre! Și ce ochean puternic: inteligența noastră! Și ce fermecătoare ceteră: inima noastră… Poate singurătatea copilăriei, în mijlocul naturii, m-a învățat să mă uit prin ferești și prin ochean și să cânt pe ceteră. Ori poate-mi plăcea singurătatea, pentru a mă desfăta de darurile lui Dumnezeu! Ce pagubă că simțurile se-nvechesc, de la o vreme!” – Ion Agârbiceanu, povestirea La marginea pădurii
Încerc și-un corolar: bucuria este esența sufletului și nu există o cale spre bucurie, ci bucuria este drumul, este destinația, iar dacă învățăm să o accesăm fără o motivație anume sunt șanse reale ca binecuvântata bucurie de a fi, de a trăi astăzi (nu cantonați în ziua de ieri, nu pentru ziua de mâine) să redevină, treptat, propria noastră natură.
„Voi cei tineri sunteți tot cu slujba pe buze. Bine ar fi de v-ar fi și în inimă. Dar să-ți spun nepoate un lucru: o singură slujbă are omul în viață: să trăiască. Celelalte sunt numai fleacuri. (…) Ducă-se la pustia toată supărarea! E frumoasă viața; e frumos să trăiești. E o fericire să poți trăi!” – Ion Agărbiceanu, povestirea Părintele Vartolomei