Și nu-i doar una, nestrămutată și necontenit căutată, precum este, până la un punct, bucuria de a aduna bani, bunuri, bucate…, ci felurite, nenumărate și nu neapărat zidite-n palma de pământ ori legate cu lanțuri de materie: bucuria de a urca spre înălțimile cuvenite; bucuria de a împlini binele în orice vreme; bucuria de a rezista tentației; bucuria de a ne ridica după cădere; bucuria de a înfăptui dreptatea, indiferent de vremuri; bucuria de a ne lustrui caracterul; bucuria de a lărgi sufletul, bucuria de a schimba, în bine, perspectiva; bucuria de a (ne) dărui; bucuria de a-l căuta pe Dumnezeu, bucuria de a iubi fără a aștepta vreo răsplată; bucuria de a clădi o familie fericită; bucuria de a forma o echipă de succes; bucuria de a munci… Da, chiar și bucuria de a munci! Căci starea de tihnă nu țâșnește din izbucul trândăviei, ci din sentimentul datoriei împlinite cu devotament, născut în clipele de după trudă, când peste suflet se lasă liniștea dată de satisfacția lucrului bine făcut.
Și cum lucrările literare ale preotului Ion Agârbiceanu sunt asemenea pildelor lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, statornicite spre cunoașterea înțelepciunii și căpătarea învățăturilor de bun simț, reproduc o fărâmă de fragment: „Românii în capul gol, aplecați, se legănau, în cadența aceea domoală a lucrului greu și întins, semănând parcă cu legănatul boilor la plug. Încinși numai cu o curea, ori cu o funie peste cămășile albe, curea de care atârna teocul cu apă, în care aștepta cutea să-și facă slujba, ei păreau, de departe, că pipăie pământul, aplecați cu solemnitate asupra lui, într-un ritual sacru. (…) Am trecut, cu răgaz, printre lunci. Am ascultat cântece tinere, râs clar, răsunător ca din clopot de argint. Dar cântecul cel mai pătrunzător era cel ce se ridica din alergatul furcilor și al greblelor, din voia aceea de muncă, din sănătatea și sprinteneala satului ieșit la lucru. Da, am simțit de multe ori bucuria muncii! Duhul omului, singur creator în lume, după Ziditorul, se complace în vederea lucrului mâinilor sale. Muncind, se simte biruitor.” – Ion Agârbiceanu, povestirea „Iunie”.
Prin urmare, un lucru îmi pare, și mie, destul de limpede: muncind întins, omul nu știe ce-i plictiseala și nu cunoaște urâtul. Iar dacă pune suflet (cum mă călăuzea tata!!!), dacă o face temeinic (nu de mântuială), dacă o face cu plăcere (și nicidecum din obligație) se vede de departe și munca devine o veșnică sărbătoare a vieții, o sublimă și supremă rugăciune a existenței. Căci numai bucuria muncii îi conferă veselie și bună dispoziție pe durate îndelungate de timp. Și doar când e prezent, inclusiv cu mintea, în treburile de făcut, când e implicat total în lucrul mâinilor sale, când simte că munca sa contează și că ceea ce face are sens va arunca peste umăr o privire mulțumită, fiindcă lasă o parte din el în roadele (pre)facerii sale.
Și dacă pildele lui Solomon sunt menite să dea agerime de minte celor neîncercați, cunoștință și chibzuință tânărului, mărire de știință înțeleptului și un plus de iscusință celui priceput, dacă sunt clădite-n clăi, tot atât de adânci și de călăuzitoare sunt și zicerile părintelui meu spiritual: „Simți ca o dulceață care îl umplu. Acesta să fie harul, despre care îi vorbea bătrânul? Încă nu știa. Dar nu se mai îndoia că ceea ce i se descoperise acum despre muncă era cel dintâi adevăr, pe care-l afla în viață, în care nu se îndoia și simțea că nu se va mai îndoi de el niciodată. Așa era de limpede; așa-l simțea de adânc înrădăcinat, deodată, în toată ființa lui. (…) Așa trebuia să fie : munca, cea dintâi lege a vieții. Iată, acum băga mai întâi de seamă că toate lucrurile lumii sunt în muncă necurmată. (…) Iată ce vreau să spun părintele meu! Tot ce trăiește în lume trebuie să-și facă treaba lui: iarba se luptă să crească, cerbul aleargă după hrană, vânturile mătură cerul, de la o margine la alta, râurile curg mereu, albina adună miere, omul își câștigă pâinea în sudoarea frunții…” – Ion Agârbiceanu, nuvela „Pustnicul Pafnuție și ucenicul său”.
Dar pentru a dobândi, pe bune, bucuria de a munci e de lipsă cinstea cea de toate zilele (și care nu-i pe toate drumurile!!!), propovăduită de bietul tata (s-a stins de tânăr!) și care conferă seara seninătate la punerea capului pe pernă: „când te vei culca, vei fără teamă, și când vei dormi somnul îți va fi dulce” (tot din pildele lui Solomon), câtă vreme nu ai apucat-o pe cărările sucite ale celor nelegiuiți și nu te-ai dedat la mită, căci „bogăția câștigată fără trudă scade, dar ce se strânge încetul cu încetul crește” (așa ar trebui să fie!!!), fiindcă-i „mai bine puțin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăție cu tulburare, și mai bine un prânz de verdețuri și dragoste, decât un bou îngrășat, și ură” – din același autor biblic. Și Doamne, ce bine ar mai fi dacă cinstea s-ar înălța la rang de lege, potrivit aceluiași principiu: „mai bine puțin, cu dreptate, decât mari venituri, cu strâmbătate.” , dar știu, e utopie, la cât câmp larg de lăcomie…
Iar, pe deasupra, și ipocrizie, ori de câte ori, trecuți fiind deja de pragul pensiei, îi mai auzi pe câte unii glăsuind, plini de emfază, că își iubesc nespus meseria, când de fapt adoră puterea, titulatura, imaginea de om important și influent ori poate doar îndestularea suplimentară prin cumularea pensiei cu salariul încasat tot de la stat, sau și mai și: că nu și-au probat încă propria măsură a priceperii, pe când, în realitate, dacă le este luată funcția se preschimbă instant într-o coajă uscată și tocmai de aceea caută să rămână angrenați în activitate, neavând obișnuința unor îndeletniciri plăcute pe care să le fi exercitat, de-a lungul vremii, în timpul liber, dar toate astea nu prea reprezintă o veritabilă bucurie de a munci, ci un surogat de consemnat la capitolul „Așa NU”!