De o drumeție făcută-n Parâng mi-a amintit o carte citită recent: Erewhon (sau Dincolo de munți), ce explorează ideea inteligenței artificiale (profeție ce merită, cu prisosință, o postare separată) și care a fost publicată, pentru întâia dată, în anul 1872, de către Samuel Butler, un precursor al celebrilor prozatori Aldous Huxley și George Orwell.
Și dacă autorul a plecat, cu gândul, înspre un tărâm montan imaginar, plasat cel mai probabil în Noua Zeelandă și unde totul părea absurd sau cel puțin altfel față de ținutul natal, și noi am purces spre înălțimile Parângului de la Cabana Valea Seacă, mai întâi pe drumeagul bine bătătorit ce însoțește Valea Jiețului înspre Refugiul Agățat și Vf. Parângul Mare, din care ne-am desprins spre dreapta și abrupt la deal, pe cărărușa marcată, cândva, cu o cruce galbenă în pătrat alb. Îi spun cărărușă pentru că, nefiind stră(bătută) prea des, nu o dată am văzut cum caută pădurea să-și ia pământul înapoi, invadând poienițele de altădată, cum lanurile de jnepeni ascund parcă dinadins cotita potecuță printre tulpinile sale târâtoare, de parcă ne era dat să traversăm un petec de planetă neumblat și implicit necercetat, același sentiment, de călcare pe pământ nepângărit de pași încercându-l și personajul principal, din roman, fără a intui ce descoperiri îl așteptau pe mai departe.
Secole-n șir, dacă nu cumva milenii de-a rândul, muntele – locul cel mai apropiat de cer – a fost perceput ca punctul de întâlnire dintre om (ales ori chemat) și Dumnezeu, urcarea fără drept fiind privită ca o lipsă de respect ori chiar ca o profundă profanare. Poate tocmai de aceea a fost nevoie de timp îndelungat pentru ca oamenii să treacă de la teamă, de la sacralitate, la curiozitate, la explorare, și chiar la data publicării cărții – cu o sută cincizeci de ani în urmă – deși alpinismul era pe alocuri oarecum consacrat, umbletul pe munți de plăcere, fără a mai părea ceva neobișnuit, nu intrase încă definitiv în cultura europeană modernă. Și odată ce a pierdut titulatura de Casa Domnului, muntele a fost redefinit ca o poartă spre nou, spre necunoscut, ce trebuia descoperit.
Fiecare munte are tainițele lui, sau și mai bine spus ascunzișurile sale, cu locuri mai puțin vizibile și mai greu accesibile. În Parâng un astfel de cotlon, aflat la adăpost de marea majoritate a drumeților sunt căldările glaciare în care s-au aciuat Lacul Mic, Lacul Verde, Lacul Slivei, Lacul Cârja și Lacul Înghețat, dosite printre faldurile Muntelui Mija, statornicit pe o culme secundară ce se desprinde din Vf. Cârja (2405 m altitudine), situat în vecinătatea Parângului Mare, dar dificil de urcat dinspre Mija, porțiunea de legătură fiind de fapt o custură cu succesive zone expuse, nerecomandabilă pe timp de ploaie și de vânt.
Și dacă (teme)rarul – adică cel care rar se teme – din Erewhon a descoperit în miezul munților o civilizație ciudată, noi, ce ne credeam niște singuratici, pierduți în sălbăticie, am fost nespus de surprinși să zărim cum, în depărtare, de pe buza izolatului platou al Lacului Înghețat, de pe stâncile pe care se însoreau, se ridicau încet și pe rând mai multe siluete, goale pușcă ori sumar îmbrăcate. De ce au ales această ascunzătoare a fost ușor de intuit, dar de ce neam erau și câți au fost nici până astăzi n-am aflat, căci profitând de răstimpul necesar pentru lăsa în urmă și ultimul povârniș, s-au ascuns după un țanc uriaș de piatră, de unde se mai ițea, pe ici, pe colo, câte un creștet ciufulit, iar santinela rămasă lângă vatră, de strajă la bagaje, ne privea, „cu ochi străini și goi”, prăbușiți în încâlcite abisuri, în timp ce ședea ghemuit pe bolovan, fără a scoate vreun răspuns la „binețele” pronunțate în toate limbile pământului. Și după o fotografie făcută pe malul lacului, cu „mutul” lângă noi (poate merita imortalizat), ne-am îndreptat, pe un rest de potecă, spre Vf. Mija, lăsând în plata Domnului – și a Lacului Înghețat – pe cei duși cu pluta.
Și cum furtuna ce a urmat, ne-a împiedicat să intrăm pe Custura Cârjei, după o poză sugestivă, cu pelerinele ce au întors spatele Parângului Mare (l-am cucerit a doua zi pe firul traseului tradițional), pentru a realiza o drumeție în circuit de-o zi ne-am întors la Cabana Valea Seacă pe o cărăruie ștearsă, sinuoasă și marcată, de această dată, cu o cruce roșie în pătrat alb, dar la fel de nefrecventată.
Și dacă tot am amintit de carte, una insolită raportat la timpurile în care a fost scrisă, în cele ce urmează, așez și câteva fragmente contemplative ce propovăduiesc cutezanța de a umbla liber în munți, alăturat câtorva imagini realizate, din vârfurile Scovarda și Capra Mică (Munții Șureanu), în ziua în care am campat la Cabana Valea Seacă și când am urcat pe versantul opus pentru a ne reacomoda cu altitudinea, pentru a ne împrieteni privirea cu Parângul.
„Ținutul și felul de viață mă încântau. Treaba zilnică pe care o aveam de făcut era să urc până în vârful unui anumit munte înalt, apoi să cobor în josul unuia dintre pintenii săi până la un tăpșan… Plecam de cum crăpa de ziuă și se făcea noapte în toată legea până ce-mi încheiam rondul, fiindcă muntele pe care trebuia să-l urc era foarte înalt.” – Samuel Butler, Erewton
„Duceam un trai monoton, dar foarte sănătos, și nu-ți prea pasă de altceva când te simți bine. Ținutul oferea cea mai măreață priveliște ce se poate închipui. De câte ori n-am stat acolo, pe povârnișul muntelui, privind colinele ce se tălăzuiau în zare, cu cele două mici pete albe ale cabanelor, în depărtare. (…) Din punctul acela, de câte ori nu pluteau nori pe cer, zăream un singur pisc, în mantie de zăpadă, la o depărtare de multe mile, și cred că era înalt cum nu poate fi alt munte pe lumea noastră. Nu voi uita nicicând singurătatea deplină a priveliștii.” – Samuel Butler, Erewton
„Uneori îl zăream prin spărturile și învârtejirile norilor, iar alteori – și atunci era cel mai frumos moment – urcam pe muntele meu învăluit în ceață, apoi ajungeam deasupra negurii; pășind tot mai sus și mai sus, priveam în jos către o mare de albeață, din mijlocul căreia țâșneau nenumărate vârfuri de munți ce păreau asemeni unor insule. (…) În clipa aceasta când scriu, parcă-s aievea acolo; mi se pare că zăresc cu ochii pantele, cabanele, câmpia și albia râului – cărarea aceea pustie, cu îndepărtatul ei torent sălbatic. O, ce minunat, ce minunat! Atât de însingurat și de solemn, cu tristele pânze cenușii ale norilor deasupra, și fără de cel mai slab sunet…” – Samuel Butler, Erewton
„E adevărat, șirul munților se înfățișa atât de vast, încât mi se părea că aș avea puține șanse să găsesc vreun drum care să-l străbată sau să-l treacă peste creste, însă nu-l explorase încă nimeni și e uimitor cum omul își face cărare prin tot soiul de locuri, care de la distanță par inaccesibile, ba chiar găsește mijloace de a croi o potecă pentru caii de povară. (…) Dar dincolo și mai presus de aceste gânduri, se ivea cel deșteptat de însuși marele masiv. Ce se întindea dincolo de el? A, cine putea ști ?! Nu se afla suflet de om pe lume care să aibă cea mai mică idee despre asta…” – Samuel Butler, Erewton
„Frumusețea peisajului nu poate fi redată în cuvinte. O latură a văii era albăstrită de umbrele serii, prin care se întrezăreau pădurea și prăpastia, clina dealului și creștetul muntelui, iar cealaltă sclipea încă, scăldată în aurul apusului de soare. Râul lat și cu unde îmbelșugate, cu neîncetata sa curgere…, puritatea neprihănită a văzduhului, solemna tihnă a ținutului necălcat de piciorul omului – putea oare exista ceva mai încântător și mai înălțător?” – Samuel Butler, Erewton
„Îmi vine în minte imaginea aceea și mă desfăt acum cu ea, dar la timpul ei nu am luat-o în seamă. Aproape niciodată nu ne dăm seama când ne simțim cu adevărat la largul nostru. (…) Nici o grijă nu-mi tulbura mintea sau trupul, afară de aceea că, fără îndoială voi fi silit să răzbesc multe greutăți; mă cuprinse un minunat simțământ de pace, o mulțumire deplină care cred că nu poate fi simțită decât de cei care au petrecut zile la rând în aer liber.” – Samuel Butler, Erewton