De ieșit în verde ! Și pe legea mea, că a venit vremea de evadare în câmp înflorat și aer curat. Știu, știu, n-am uitat de cele două piedici: ursul și căpușa. Dar să nu uităm că țăranul român umbla toată vara desculț și dormea pe pământ în lunile fără r (din mai și până-n august), fără grija căpușelor, declarate astăzi mutante. Și avea la el și una bucată vorbă înțeleaptă chiar și după o neașteptată întâlnire cu ursul: „ce ți-e scris deoparte ți-e pus”, pentru ramburs. Nu contest că pă(că)pușa poate transmite unele boli grave (la o probabilitate de unu la câteva mii sau zeci de mii de cazuri, mai ales că astăzi ne putem da pe bocanci și straie cu un spray repelent contra insectelor) și nici că efectivele de urși, raportat la suprafață, depășesc de patru ori pragul rezonabil (în timp ce cotele anuale de vânătoare nu anulează, în tot, prăsila), dar de aici și până a propovădui baricadarea-n betoane și a propune împrejmuirea localităților cu gard electric, intrând noi în captivitate pentru a fi ei liberi mi se pare un pic cam mult. Căci este o diferență majoră între prudență și panica intensă ce duce la nerecomandarea completă a ieșirii în natură, pentru picnic, pentru umbletul și statul pe jos… Da, fricile sunt firești până la un anumit punct, dar cred că devin fobii când reacția este exagerată și apare chiar fără un risc real, doar la gândul că s-ar putea produce. Asta e natura, și așa a fost dintotdeauna, cu pericole, după cum suveniruri neplăcute: cucuie, julituri…, le poate omul și în chip urban aduna. Într-adevăr, e de evitat drumeția de unul singur, sau chiar și-n doi, prin locurile unde ursul a fost dedat la lene și s-a nărăvit la resturi, fiind hrănit de toți netoții la marginea drumului ori în spatele unităților hoteliere (făcându-se din asta un obiectiv turistic), dar în pădurile obișnuite, dacă ne deplasăm (și povestim) mai mulți prieteni împreună și, pe deasupra, în răstimpuri, sunăm la sonerie (cu un fluier, cu un clopoțel…), sigur nu ne va ieși să ne întâmpine, iar pentru un asemenea caz excepțional astăzi putem avea și un spray de apărare contra urșilor, iar sfaturi pertinente aflăm, pe internet, la doar un click distanță..
Și sfârșind disc(ursul), „cu mulțămita c-am cătat să vă dau curaj”, zic zău că-i fain și la Zau, la Zau de Câmpie.
Pentru contemplare, un prim popas se poate face pe malurile lacurilor cuibărite printre dealurile line, liniștite.
La timp potrivit, se poate admira bujorul de stepă (Paeonia Tenuifolia), sau altfel spus: bujorul sălbatic cățărat pe frunzișul ca de ferigă, originar din Caucaz. Nu se știe cum a ajuns aici (se pare că e o rezervație unică în Europa și la altitudinea cea mai înaltă la care s-a adaptat), dar știm cui se cuvine meritul de a o putea privi și în zilele noastre: primului custode onorific Marcu Sâncrăianu, ce a îngrijit-o timp de șase decenii, și urmașului său Octavian Călugăr, care are grijă de ea de aproape patruzeci de ani. Și au făcut-o neremunerat (în timp ce statul risipește bani pe tot felul de prostii), deși rezervația naturală are statut de grădină botanică.
Bujorul de stepă e o floare rară, cu o aură aparte, ce înflorește abia în al șaptelea an de la răsărire. Frunzele îi sunt inedite, foarte fine, ca niște fire de mărar aranjate alternativ și care îi conferă un aspect pufos, delicat. Florile sunt parfumate, de un roșu aprins, aproape purpuriu și cu numeroase stamine galbene. Dar așa cum ne-am obișnuit deja, nimic pe lumea asta nu este pur întâmplător: are frunze subțiri pentru a rezista mai bine la secetă, se înfățișează ca o tufă joasă și compactă pentru a rezista la vânt și are o culoare intensă pentru a atrage insectele cu rol de polenizare.
Și Zau de Câmpie mai are ceva: un castel-calendar, cu 365 de ferestre câte zile sunt într-un an, 52 de camere câte săptămâni sunt, 12 holuri câte luni avem, 7 terase câte zile sunt într-o săptămână și 4 turnuri, la fel cu numărul anotimpurilor, imobil preluat, de ceva timp, de către Muzeul Județean Mureș, dar fără a reuși, deocamdată, să-i redea strălucirea de odinioară.
Acest castel de poveste a fost construit la începutul secolului trecut de către baronul Istvan Ugron (de Abrasfalva), un ambasador de rang înalt al Imperiului Austro-Ungar, poreclit Diplomatul Orientului (și-a desfășurat activitatea în Rusia Țaristă, Egipt și Imperiul Otoman), fiind cunoscut drept un erudit și diplomat cosmopolit, cunoscător a numeroase limbi și culturi, legenda castelului romantic amintind și de o iubire neîmpărtășită ce i-a marcat definitiv existența.
Nu știu zău de v-am convins, cu Zau, vorbind întâi despre bau-bau, ca să ieșiți la iarbă verde. Dacă nu, rămâne pentru altă dată!