Ion Codru Drăgușanu – Cuvânt scolastic pronunțat în data de 15 noiembrie 1847 cu ocaziunea deschiderii școlilor în Ploiești și publicat la finalul cărții Peregrinul transilvan:
„Aici, domnii mei, stăm în prezență, eu ca învățător, Domnia voastră ca părinți ai fragedelor ființe ce încredințați spre creștere și luminare În această situațiune, vom sta în strânse relații unii către alții, vom avea datorințe reciproce prin chiar firea lucrului, pre cari nu le vom putea încungiura; crez dară că o explicațiune mai amănuntă, atingând împreunatele noastre datorinți reciproce, va fi tuturora binevenită. Mă voi adopera în consecință, să arăt adevăratele calități ale unui învățător din care mă veți putea cunoaște și adevăratele calități ale unui părinte, din care veți putea judeca dacă sunt în stare să aprețiez sau nu. Binevoiți a-mi da puțină ascultare. Și nimene nu va putea nega că un învățător e chemat a exercita unul din cele mai importante ministere publice, una din cele mai sînte funcțiuni sociale și că are să împlinească foarte grele datorințe. Judecând puțintel, veți recunoaște adevărul Domnia Voastră înșivă și vă veți pătrunde de ceea ce zic.
Adevăratul învățător se cuvine să fie un om cu cunoștințe, cu experiență, plin de onestitate, de umanitate, de patriotism pur, de religiune internă, cu cel mai mare zel pentru binele comun – scurt, cu conștiință curată. Adevăratul învățător se cuvine să-și recunoască greutatea sarcinei, să fie pătruns de sîntitatea dregătoriei sale și totdeauna parat a-i lua toată responsabilitatea asupra-și. Adevăratul învățător e depărtat de tot interesul personal, de toată considerațiunea proprie, ministerul său e sînt, misiunea sa e sacră, apostolică; lui se cade să aibă căldură părintească cătră învățăceii săi, să-i considere ca pre niște fii ai săi, să fie cu adevărat părinte, mai mult decât un părinte ordinar, căci ține locul atîtor părinți ordinari deodată; el are să fie viul exemplu de virtute, de moralitate, de modestie. Vai învățătorul ce dă ocaziune de scandal, vai învățătorul fără conștiință, vai învățătorul mercenar! Ministeriul învățătorului e iremunerabil, e fără preț!
Învățătorul public e de necese locțiitorul statului și locțiitorul părinților totdeodată. Datorințele sale către stat sînt de a forma cetățeni virtuoși, cu caracter, cu patriotism, cu inimă, cu cunoștințe; datorințele sale către părinți sînt de a forma creștini buni, oameni sociabili, cu moralitate, onești. Ca locțiitor al statului, învățătorul are o grea responsabilitate înaintea lumii; ca locțiitor al părinților o are și mai grea înaintea lui Dumnezeu. Și unul și alții își pun încrederea în dînsul și unul și alții îl investesc cu o specie de magistratură, ce nu suferă neglijență. Să nu uităm că de la învățător depinde fericirea sau nefericirea unei națiuni. Învățătorii buni aduc binecuvântarea cerească în stat și bucuria în familie, învățătorii răi sunt funești statului în genere și flagelul particular în specie.
Am zis cele pentru învățător, să ne întoarcem acum la părinte. Prețiosul nume de părinte se cuvine unui tată sau unei mame de familie, ce știe crește copii, cum zice Scriptura, în frica lui Dumnezeu, în moralitate perfectă, în amoarea virtuței, îi dotează cu toate cunoștințele necesare și n-are alt scop decât a-i face să vieze ferici în astă lume de jos, preparându-i pentru cea de sus. Un părinte ce n-ar avea un scop ca acesta, nici n-ar fi demn de numele ce poartă.
Copilul, domnii mei, e ca o plantă, care de ar fi și de specie sălbatecă, cultivându-se de un grădinar cu cunoștință, inoculându-se cu rămurele bune, fructifică și se face decoarea pământului ce o poartă, iară din contră, lăsîndu-se fără nici o cultură, fie de specie excelinte, se sălbăticește, se împresoară de ierbi părăsite, de spini, și devine buruiană. Copilul, domnii mei, e ca ceara moale, care în mâinile unui formator dexter, ia cele mai plăcute și mai grațioase forme, iară învârtoșîndu-se, rezistă și de cumva a fost apucat în mâinile unui nemeșter, păstrează întipăriturile desforme ce i s-au dat.
Vine dară întrebarea? Sînt oare părinții noștri consumați în arte, grădinari, experți în cultură, formatori îndemânatici, buni crescători ai fiilor ce le dă Dumnezeu? Pricep ei cea mai sîntă din datorințele căsătoriei, aceea de a-și crește copiii, după cum cere religiunea și buna-cuviință? La toate acestea, domnii mei nu cutez a răspunde, numai mă simt invitat a răspunde că nouă ne trebuie o creștere bună, însă o creștere solidă, serioasă. Noi avem să formăm o generațiune nouă, apărată de erorile, defectele și vițiile noastre, pentru că suntem în împrejurări mult mai favorabile decât părinții și străbunii noștri, cărora nu le putem imputa nimica. Din fii noștri să formăm oameni propășitori, adevărați părinți de familie. Spre aceasta ne trebuie însă creștere bună, numai prin dânsa vom regenera, numai prin dânsa ne vom rădica între popoare.
Oare nu va fi venit timpul să ne cunoaștem în fine degradațiunea, oare nu ni se vor deschide și nouă ochii ca să întrevedem o dată lumina, oare nu se vor deschide și nouă urechile ca să înțelegem că poporul care nu se simte e demn de pieire? A venit timpul , domnii mei, timpul mult dorit l-am ajuns, e în față. Timpul iluminării și al dezmorțirii a venit și pentru noi romînii. Amar nouă, de nu ne vom folosi de dînsul spre a ne lumina, spre a ne rădica, spre a ne îndrepta, spre a ne arăta și noi lumei.
Între armele pentru această luptă cine să le dea, mă veți întreba cu toții. Școala, domnii mei, singură școala! Până când nu vom ști apreția un școlar cum se cuvine, nu ne vom rădica, nu ne vom lumina; pînă nu vom înainta cu toții suntem orbi, suntem morți. Școala, domnii mei, e sufletul națiunii, școala e sufletul religiunei. Toată națiunea fără școală piere, toată religiunea fără școală și biserică moare. Să îmbrățișăm, domnii mei, școala cu căldură, să învățăm a apreția ceea ce merită atîta preț, să ne unim cu toții și așa cerul ne va binecuvînta și numai așa vom ajunge și noi la un viitor mai ferice.”
SĂ LUĂM AMINTE !!!