De peste două decenii am aflat raiul. Nu-i doar în cer, ci și pe pământ, în tihna întreită dăruită de armonia sufletului-pereche întâlnit, de liniștea fără de sfârșit a bibliotecii de acasă și de mulțumirea nestingherită a grădinii cu păsăruici și plante nenumărate din curtea casei mele. Trei duhuri ale bucuriei de a fi ce s-au statornicit în altarul vieții mele. Și mă limitez la atât, căci astăzi mi-am propus să reconstitui traseul ce duce la Biblioteca Muntelui – una mai importantă și mai încăpătoare (începătoare !!!) decât Biblioteca din Alexandria și care conține ediții întregi de cărți rare, din filele cărora, odată ce le cercetezi pe toate fețele, ca și din Lampa lui Aladin, se înalță în văz(duh), în văzduhul minții, un spirit deosebit, nu cel care are puterea miraculoasă de a îndeplini iute și-n măreție toate dorințele omului, ci Duhul Cunoașterii Trecutului, până spre Clipa Facerii Lumii.
Și dacă tot am ales să arunc o căutătură peste umăr, privind retrospectiv la Rusaliile ce abia au trecut înțeleg să-mi exprim și o nedumerire: dacă tot se spune sus și tare, atunci când se explică termenul liturgic al trinității, că sunt egali în dumnezeire Tatăl, Fiul (Isus Hristos) și Duhul Sfânt – inclusiv un complet de trei cu drepturi depline la Marea Judecată de Apoi, de ce oare Sfântul Duh nu se bucură de aceeași vizibilitate publică, de aceeași prezență în cultul creștin ortodox; de ce este cinstit cu o singură sărbătoare, a Cincizecimii, legată și aceea de pogorârea sa peste discipolii celuilalt membru cu puteri egale, respectiv a Fiului Omului; de ce Sfântul Duh (care inspiră, care ocrotește, care călăuzește…) este pomenit doar în treacăt în rugăciuni precum Tatăl Nostru sau Împărate Ceresc, fără a-i fi închinată exclusiv o rugăciune de toată ziua, dar în schimb ne rugăm fierbinte, și-n felurite acatiste, la tot felul de mijlocitori: sfinți, cuvioși, mucenici…, chiar și-n procesiuni și pelerinaje de intensă anvergură duhovnicească. Dar cine sunt eu să mă-ntreb ce și cum…, și mai ales de a primi vreun răspuns.
Așa că revin repede la oile mele, adică la vechile cărți naturale înspre care am plecat din capătul Anieșului Mic. Și ca să nu urmăm același traseu (cel care taie de-a dreptul prin Mesteacăn), am decis să urcăm pe o cale nemarcată, către Mirașa (Mireasa Rodnei), un gol alpin destul de plat și deosebit de bine luminat, situat pe culmea secundară a Nedeilor, dominată de Rabla-Repedea, unde am intersectat poteca marcată cu punct roșu, coborârea făcând-o pe cruce galbenă, prin Mihăiasa.
Pe hartă e denumit Vf. Laptelui, dar păcurarii îi spun Vf. Ursului, cum e botezat și pârâul ce adună izvoarele de pe versantul sudic, însorit al muntelui.
Și dacă muntele nu este doar un templu al învățăturii, ci și o întinsă pinacotecă, colecția sa de tablouri fiind inestimabilă și inimitabilă, o să vă înfățișez câteva, în fața cărora am rămas un timp mai îndelungat.
Flori căzute din cer
Puține pârghii are omul pentru a pune-n lumină istoria, recentă sau îndepărtată, pentru a întoarce roata timpului-napoi. Întâlnirile de nu știu câți ani de la terminarea liceului, de pildă, nu au puterea de a realiza repunerea în situația anterioară, fiindcă de multă vreme, sub aspect spiritual, nu mai suntem cei care am fost, iar din punct de vedere fizic schimbările survenite sunt și mai semnificative. Fotografiile îngălbenite de trecerea anilor pot readuce și ele emoțiile acelui timp, dar numai în parte; vasele scobite-n lemn, blidele de lut pictate, icoanele naive, cumpenele cu pietre…, căpătate ori cumpărate și-n casă adunate pot și ele oarecum reînvia atmosfera satului de altădată, iar pentru a trece dintr-o epocă în alta pot fi citite mai multe cărți deodată, închipuirea conducându-ne astfel spre lumi diferite, unele definitiv stinse și dosite sub piatra încăpătoare a uitării.
Și tot pentru a face o călătorie în timp, pentru a reveni într-o etapă anterioară a anului putem recurge la aburcarea-n munți la final de mai ori început de iunie, și dacă la șes dau în pârg cireșele, pe culmile munților avem șansa de a reîntâlni zăpezile iernii trecute și primele flori ale primăverii. Și uite așa: schimbând altitudinea, traversăm mai multe anotimpuri într-o singură zi.
Locul „La cărți”, de lângă Fântâna lui Rățifoi, este unic ca toponimic montan în Carpații României. Doar Munții Rodnei au o bibliotecă localizată pe hartă, termenul compus de Biblion (carte) și Theke (cutie) provenind din greaca veche și însemnând depozit de cărți. Și cum orice colecție de cărți e un tărâm vrăjit, și locul „La cărți” e la fel. Aici, lespezile de piatră suprapuse dau efect vizual de bibliotecă naturală, arătând ca niște cărți stivuite, una peste alta. De aici și denumirea descriptivă locală inedită pentru un munte, iar roca ce se desface în plăci subțiri, ca și paginile unei cărți, poartă numele de șisturi cristaline, dar fără a omite că-n teancul uriaș de cărți se află și cuarțite, și calcare cristalizate (marmură)…
Aflorimentul La Cărți.
Tăul La cărți
Refugiul La cărți, ridicat în Șaua dintre izvoare, lângă Fântâna lui Rățifoi.
În geologie, straturile de rocă sunt, de fapt, o carte de istorie, căci păstrează intacte urmele multor lumi dispărute. Deci, avem carte mare: scoarța muntelui, cu file fascinante, în timp ce un afloriment de roci reprezintă o neprețuită arhivă a timpului: fiecare formațiune de stânci este un capitol; fiecare cută sau falie este o pagină, dreaptă sau îndoită, răsucită; compoziția rocii este textul și fiecare piatră este un cuvânt; iar fosilele (scoici, moluște, cochilii de melc, corali…) sunt ilustrațiile. Dacă numărăm filele scoarței pământești, dacă ascultăm glasul tainic al buchilor muntelui putem reconstitui povestea lumii cu o precizie surprinzătoare, căci rocile păstrează Istoria Pământului, iar urmele fosilizate de animale, de plante preistorice, de lemn pietrificat ne deslușesc Istoria Vieții. Tocmai de aceea muntele este o adevărată și înaltă bibliotecă sau și mai și: o cartotecă, cu mii de cutii, ce conțin fișe detaliate de evidență și care cuprind date privitoare la evoluția lumii, clasate cronologic.
„Are dreptate când spune că lumea a fost creată în șase zile. Numai că zilele acestea au fost măsurate de Dumnezeu cu un ceasornic de nisip: fiecare grăunte reprezenta un an. Fiecare zi, o sută de mii de ani. Începutul este și el o infinitate cu neputință de măsurat în cifre omenești, ca și eternitatea însăși. Întrebarea : Când ? rămâne aici un mister umilitor pentru cei trufași, o întrebare la care omul de știință e silit să răspundă: „Nu știu nimic !”. Am aflat doar atât, că ziua de ieri, care premerge existenței noastre, se află la o depărtare de cel puțin o sută de mii de ani. Ziua de ieri ! Dar prima zi a săptămânii ? Nu știm decât ce a fost ieri.” – Jokai Mor, Diamantele negre.
Și tot din ziua de „ieri” mai așez câteva fotografii reprezentative.
Culmea Țapului, ce desparte Cormaia, de Rebra.
În partea dreaptă Vf. Negoiasa, iar în depărtare culmea scurtă a Puzdrelor.
Cupola Mihăiesei.
Vf. Nedeia Strajă.
La pas, prin grohotiș.
Privind în zare.
Pentru întâia dată-n munți.
Surâs de floare, către soare.
Și să nu uităm: Istoria Lumii, clădită-n trepte, poate fi citită-n munți. În Piatra Scrisă, unde veșnicia e închisă!
