În zilele de pe urmă, s-a statornicit social o vădită contradicție volitivă. Una demnă de Alexandru Lăpușneanu: „și dacă voi nu ne mai vreți, noi, turiștii de masă, tot mai vrem și o să venim mereu peste voi, localnici posesori de pitoresc”, căci dorul de ducă ne-a fost scris, la loc de cinste, în amprenta genetică. Și poate de aceea suntem mânați, de colo până colo, de dragul de a călători, de țelul de a schimba decorul și de a căuta noul, necunoscutul. Și nu știu dacă-i de vină doar dorința de aventură și descoperire pentru această tendință nativă, ori dacă-și aduce aportul și nevoia de a simți pregnant libertatea, și năzuința de a ieși din rutină (dincolo de cotidian!), și chemarea tainică a drumului, și atracția irezistibilă a orizonturilor îndepărtate, și nostalgia ținuturilor unde încă n-am ajuns și care ne ademenesc cu experiențe inedite, fie și nepotrivite, scurtimea șederii împiedicându-ne să identificăm, în tot, chiar și spiritul locului pe care-l vizităm.
În cartea intitulată „Însemnare a călătoriei mele” și publicată la Buda în anul 1826 (se împlinesc exact două secole!!!), boierul și cărturarul Dinicu Golescu se întreba pe bună dreptate: „Dar cum puteam ochi având, să nu văz; văzând să nu iau aminte; luând aminte să nu aseamăn; asemănând să nu judec binele și să nu-l pohtesc a-l face arătat compatrioților mei?”. Și poate de aceeași idee de comuniune ideatică, de împărtășire a impresiilor de călătorie culese de prin lumea largă a fost însuflețit și Ion Codru Drăgușanu, în periplul tinereților sale nestatornice (în răstimpul anilor 1835-1844), petrecute aproape în totalitate în străinătate, comunicarea trăirilor și a opiniilor fiind făcută sub forma unor scrisori, publicate inițial în foiletonul ziarului Concordia din anii 1863-1864. Drumeț înflăcărat de veșnicul dor de călătorie fiind și, totodată, un autodidact respectat (angajat adesea ca tălmaci, ca interpret, inclusiv de către domnitorul Țării Românești), Ion Codru Drăgușanu a umblat șapte hotare „de zare” și a cutreierat Europa, în lung, și-n lat, și-n voia întâmplării și poate tocmai de aceea s-ar putea zice că a fost „dus cu pluta”, dar nu pe apa sâmbetei, căci nu poate fi etichetat ca un pierde-vară, care irosește timpul în zadar, umblând fără rost, câtă vreme s-a lăsat luat, de fapt, de valul năzuinței de cunoaștere a lumii, sau cum destăinuia autorul: de „DORINȚA DE CERCA ROTUNDUL LUMII”.
Cu precizarea prealabilă că am preferat să nu aleg pasajele ce vizează amănunte despre locuri, lucruri și locuitori (merită citite pentru că permit interesante comparații în prefacerile locale înregistrate), înțeleg să încep cu un îndemn: „Să gustăm den înălțime vista (priveliștea) încântătoare, nu ne îndurăm de timpul ce pierdem cu mâncare și repaosul ordinar, atâte-s de văzut, atâte de cercetat. Sunt într-o stare ce aduce cu morbul, dară anghira (ancora) vieței e speranța. Dorința ne încuragează a trăi și suferința ne stâmpără pasiunile. Sufăr de dor de ducă, însă paciință (răbdare), că n-am unde, momentan.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Se pare că și iubirea de patrie se-nvață: „Ieși la câmp fierbând la proiectul dusorei (plecării) de mult calculat. Luai derepțiunea (direcțiunea) spre Olt, și-l trecui la moara birăului cu luntrea; apucai de coastă și ajunsei la Lecurici lângă grota eremitului; unde abia răsuflând, mă așezai pe piatra cea mare. Înaintea mea era Țara Oltului, ca o grădină măreață, întinsă, țărmurită de Carpații Făgărașului… O, țară mândră den care nicecând nu ieșisem! O, munți gigantici cu poale verzi întinse, cu brâu negru de brădet și albi la creștet, desemnați de creator în șir regular ca o falangă de armată ! O, râuri limpezi, și tu principele apelor transilvane, Oltule ! Azi poate vă privesc pentru ultima oară ! O, panoramă fermecătoare, când te voi revedea. (…) Mă cuprinse o uimiciune straordinară, anima mi se umplu de restriște adâncă, fiori reci-mi pătrunseră tot corpul…, și plecai să cerc rotundul lumei.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Finalul fragmentului aduce parcă a profeție a înfăptuirii României Mari: „Cine nu părăsește locul nașterei, n-are ideea de patrie; el e ca omul în mijlocul pădurei, nu o vede de mulțimea arburilor; dară înstrăinatul, o, cum învață a o iubi! (…) Sâmțul de demnitate națională atât a pătruns în franc, încât tot individul e, cum am zice, îmbetat de dânsul. Francul ia gura plină pronunțând numele patriei și-al națiunii sale. Are însă tot dreptul, și dacă ar fi să mă renasc o dată în lume, aș implora cerul să mă renasc și eu franc. (…) Aci se arată caracterul francului de națiune mare, de curagiu nemărginit, dară și de fanfaronadă preste măsură. (…) Limba francă e cerșetoarea care dă tuturora lemosena (de pomană). Și amice, francii să trăiască; numai ei vă pot scăpa de jug. ” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Și cam tot pe acolo ne aflăm și-n zilele noastre: „De mult dorisem să văd lumea mare; acum mi-am ajuns scopul. Iacă-mă în Babilonul României. Nu-ți scriu figurativ, ci deplin în sens leterale. Aici e amestecul limbilor, aici contrastul porturilor și combinațiunea cea mai bizară den toate. departe de a vorbi toți străinii românește, în metropola lor românii vorbesc limbile tuturor popoarelor cunoscute. În societatea înaltă domnește limba francă; cea de mijloc n-a uitat neogreaca, de curând destronată; apoi plebea, după cumu-i originea-și exprimă puținele idei sârbo-bulgărește, germano-maghiarește, italo-spanice, muscălește, turcește, etceterește – numai rar românește.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
O scurtă și relevantă radiografie socială: „Nemica mai ușor decât a critiza (critica); nemica mai greu decât a depinge (zugrăvi) adevărul, a enunța judecata dreaptă bazată pe observațiuni minuțioase, juste, în toate clasile și în toate locurile despre cari vrei să scrii. (…) Viața comunală e departe de a fi desvoltată, dară câteva instituțiuni țintează a o desvolta, ce cu timpul se va și efeptui, căci românul simplu e mult mai solid decât clasea ciocoiască, care rând pre rând s-au slavonizat, s-au grecit, s-au muscălit și acum au ajuns a se franciza cu ideile, cu limba și cu moravurile. Sătenii, străini așa-numitei culturi, țin una și bună: nu se ieu după toată umbra.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
În ton cu tendința de întoarcere la natură: „Altumintre e cu cetățeanul. El șede înghesuit între ziduri, se îneacă de pulberea stradelor strâmte și lipsite de aer curat. (…) Cetățianul știe apreția campestre, când iese la larg. Aurora june, frumoasă, învăscută de valuri verzi-colori străluce printre norii rozurii. (…) Miliunii (milioane) de mărgăritare licurind în vârful fiecărui firicel de iarbă pre fața pământului, suavul îmbrăcământ al plantelor mai rădicate, mireasma miilor de floricele, ce cu petalile răsfirate în formă de compliment salută pre blondinul zeu al zilei – sonorul și dulcele cântec al alăudelor (ciocârliilor), în fine lina mișcare și vivificatoare răcoare a aerului; toate acestea le vede, le gustă, le simte și-l încântă cu noutatea, ca un tabel magnific, grandios. E uimit, e în estaz, nu s-ar mai întoarce în cetate.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Sub egida „toate-s noi și vechi sunt toate”: „Fericirea umanității, zică cine vrea, nu stă în forma regimului, ci forma regimului stă în diverse mâni. Bărbații cu virtuți cetățene și caracter de adevărați patrioți puși în fruntea regimului spre conducerea trebilor publice, sub orice formă, sunt în stare a ferici lumea și ei dau regimului caracter nu den contra. (…) Oamenii sunt, cum zice Voltaire, împărțiți în două clase: înșelători și înșelați, și vor rămâne ce sunt. Unii vor inventa vorbe frumoase și alții le vor crede în simplitatea lor. (…) Legi bune și drepte poate să aibă numai un popor învățat și cult.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Iar sub lozinca încetățenită deja „bună țară, rea tocmeală” : Drumurile stau cum le creă Dumnezeu cu cuvântul; nimeni ca și în România, nu profană natura cu lucrul mâinilor sale. (…) Între ofițiarii publici (funcționarii publici) nu e ierarhie. Miniștrii, fiecare în despărțământul său-și aplică ciracii (clienții) proprii pre timpul ce domnește și alungă pre ai altora, încât nu voiește a face cuiva hatâr (plăcere). Aci nu se cere știință, învățătură sau chiar purtare morale de la aspiranți, ci numai bani și rang boieresc sau protecțiune potente (puternică) spre a purta oficiu public. Firește că asemeni candidați sunt prevăzuți cu șarlatanism și cu doze copioase de nerușinare a la szolgabiro (de pretori, de subprefecți), în care escelează ciocoiașii, cât cu avantagiu pot ține comparațiune cu semenii lor pretutindeni, apoi știu bine răpi (fura). (…) Lipsesc bărbații solizi în toate ramurile și așa lumea se zvârcolește în cerc vițios până va da Dumnezeu mântuire cu încetul.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Și despre credințe a cuvântat Ion Codru Drăgușanu, jurnalul său abordând nu doar călătoria pe scoarța pământului, ci și trecerea obișnuită prin viață: „Religiunea e înnăscută omenirei și se perpetuește din seminție în seminție prin educațiune. Nice o religiune crez să fie în lume, care ar avea de scop să facă oamenii mai răi, ci den contra, toate-s menite a nobilita sufletul și a îndrepta spre bine oamenii, după firea lor animale aplecați spre rău. (…) Statul român n-are domenie, căci toate fură închinate după timpuri la Sîntul Mormânt și la Sfeta-Gora (muntele Atonului). (…) Sunt ca la cincizeci de monastiri în țară, ce posed cel puțin a patra parte a teritoriului ei. (…) Un protestant înțelept singuru-mi zise o dată, că eliminarea a toată ceremonia în templele lor e cât se poate de stricăcioasă, pentru că după firea sa pre om pompa și ceremonia îl înalță. Ceremonia rituală, zise, ridică anima vulgului, unde cu mintea sa mărginită nicicând nu ar putea să ajungă și așa cu pompă se suplinește ceea ce nu poate stârni cuvântul evanghelic cu toată unctuozitatea lui. (…) Dacă n-ar avea omul religiune, nu știu de unde ar scoate curagiul. Fără religiune nu e virtute, fără virtute nu e adevărat curagiu. Mă împlui de credință, mă liniștii și speranța într-un viitor senin mă reînvia de nou.” – Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan
Și dacă astăzi e sărbătorită Ziua Victoriei Revoluției de la 1848 (în data de 11 iunie a acelui an domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat, drept acceptare, Proclamația de la Islaz) și cum Ion Codru Drăgușanu a îndeplinit rolul politic de comisar cu propaganda în timpul revoluției pașoptiste din Țara Românească, mai-nainte de a se repatria în Transilvania și de a se alătura străduințelor revoluționare depuse de ilustrul George Barițiu, o să așez începutul maiestuos al Proclamației de la Islaz : „ Timpul mântuirii noastre a venit: poporul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său suveran. Pace vouă, pentru că vi se vestește libertate vouă…” și un alt text ce îi este atribuit „pelegrinului transilvan” și care a fost publicat în Foaie pentru minte (5/1849): „Veacul al XIX-lea este mare! Este de foc! Se pare că într-însul lumina ideii ajunge în culmea ei. Dreptul popoarelor s-a dat pe față. Prințipiul libertății înaintează falnic. Popoarele din Europa întreagă au gustat din pomul cunoștinței binelui și al răului; și fiindcă simt și pot, lupta lor va fi înfricoșată precum vedeți, și izbânda probabilă – să nădăjduim cu încredințare. O, nenorocire, viața popoarelor se înțelege cu veacurile; iar a omului este scurtă; el trăiești puțini ani. Părinții noștri au văzut revoluția Franței – steaua lumii – iar noi văzurăm în anul 1848 pe a Europei. Dumnezeu e bun! Fii noștri vor vedea poate pe a lumii întregi; și nu este imposibil ca generația de mai încolo să vază popoarele libere”.
Cred că ne-a fost dat să avem parte de libertate, cum a prorocit Ion Codru Drăgușanu, dar nu prea am știut ce să facem cu Sfinția Sa. Și parcă nici nu i-am atins rotundul rod de plinătate.
Și închid cercul, punând astfel punct final, tot cu un pasaj din notele de călătorie ale peregrinului transilvan: „Ți-am predicat, frate, crez de ajuns. Acum te recomand lui Dumnezeu până iară te voi putea cerceta în scris.” Și promit că voi fi mai succint!
