O zicală cu rădăcini biblice ne spune că putem muta și munții dacă credința atinge rotundul mărunt al boabei de muștar, dar asta înseamnă să credem în noi și mai ales în puterea noastră de a înfăptui, de a face posibil ceea ce părea, inițial, aproape imposibil, de a realiza nu neapărat lucruri uimitoare, ieșite din comun din perspectivă pământească, ci deosebite și care presupun dorință nestrămutată, abnegație și tăria de a îndura trecerea timpului până la atingerea obiectivului, lucrând puțin câte puțin, cărând neîncetat pietre mici.
Pe calea vieții, este limpede că AMBIȚIA ne dă direcția și motivația, ne dă dorința de a progresa și de a ne depăși limitele, PERSEVERENȚA ne oferă tăria de a continua chiar și atunci când dăm peste dificultăți, iar RĂBDAREA ne ajută să acceptăm ideea că obținerea unui rezultat important necesită timp.
Acestea sunt premisele întreite ale succesului veritabil și totuși îmi vine să spun că perseverența și răbdarea sunt mai decisive decât ambiția, câtă vreme ambiția doar ne pornește la drum, iar perseverența și răbdarea ne ajută să-l putem duce la bun sfârșit. În plan personal, nu ne revine vreun merit c-am fost înzestrați nativ cu daruri de mare preț: minte creață (isteață), memorie de elefant, talent clar (și rar!), vocație pentru o anume îndeletnicire…, în schimb suntem siguri culpabili (de vină divină!!!) dacă ne batem joc de ele și nu dăm dovadă de ambiție. Sau și mai și: ce folos dacă scânteia zămislită de ambiție ne-a arătat cât de sus am putea să ajungem, dacă nu suntem în stare de tenacitate, de paciență, absolut necesare pentru atingerea unei ținte. Prin urmare, coordonatele în această privință, de referință, sunt: să mergem înainte chiar dacă pe o etapă am pierdut, să o luăm încrezători de la început, să fim mai buni și mai determinați decât am fost ieri…, fără a ne descuraja și fără a abandona parcursul pe care ne-am înscris, doar pentru că e greu și rezultatele n-au apărut din senin, peste noapte.
Și urcușul pe munte ne învață Treimea Reușitei, căci luarea în altitudine și atingerea „vârvului” (cum zic păcurarii) la care am râvnit presupune, de fiecare dată, și ambiție, și sârguință, și răbdare.
Haideți să ne gândim și la râul care taie chei adânci. Și e destul de clar că firul de apă este slab în comparație cu stânca, dar prin curgere continuă, an după an, secol după secol, mileniu după mileniu, poate să sape chei și canioane impresionante.
Nu întotdeauna cel mai puternic câștigă – vezi cazul Goliat. Și nu tăria de moment produce schimbarea, ci constanța efortului mărunt, dar susținut, ce produce rezultate uriașe și înlătură piedici ce par de neclintit. Sau cum spune o cugetare populară picătura sapă piatra, nu prin forță, ci prin ritmicitate, prin cădere neîncetată.
Scriitura de astăzi mi-a fost inspirată de Pârâul Hășdate. Un monument natural de ambiție, abnegație și răbdare. Nu a putut muta muntele, dintr-o dată, dar și-a pus mintea cu el, și-a pus mintea la contribuție și a recurs la un șiretlic: a dizolvat calcarul de-a lungul milioanelor de ani, iar rodul acestui proces lent, dar constant, merită vizitat: Cheile Turzii, ce pot fi poreclite Cheile Succesului, cu precizarea că noi am optat pentru traseul în circuit, urcând din Petreștii de Jos, pe Podereie, deasupra defileului, după care am coborât la Cabana Cheia și ne-am întors, tot pe jos, prin canion.
Defileul îți taie răsuflarea. De atâta frumusețe și nicidecum de la efort, fiindcă poteca lată durată pe malurile formidabilului pârâu curge aproape pe orizontală între satele Petreștii de Jos și Cheia, la ambele capete ale cheilor fiind amenajate locuri de parcare și de servire a mesei. Prin urmare, cine nu a fost încă acolo e doar pentru că nu vrea, nu pentru că n-ar putea: lungimea cheilor este de aproximativ doi kilometri și ceva, iar pereții abrupți ce le străjuiesc se înalță vertiginos până la o cotă de trei-patru sute de metri.
Și totuși, într-o țară cu evidente reminiscențe fanariote, când tronul de domnitor se căpăta pe pungi de galbeni și norodul, fără de noroc, i se închina evlavios, pupându-i credincios inelul, este oarecum explicabil că nici în zilele noastre efortul prelungit nu este apreciat și nici meritocrația pusă la loc de cinste, fiind aplaudat la scenă deschisă nu cel care a muncit pe brânci, nu cel care a ajuns sus, pe scara socială, prin propriile puteri și eforturi, ci acela care s-a învârtit, politic, de un post bine plătit. Și e pus și-n fruntea mesei numitul în funcție publică cu argumentul că sigur e ceva de capul lui dacă s-a descurcat atât de bine, dacă și-a găsit așa de tari proptele, dacă a aflat asemenea scurtături către succes…