Muntele de pietate (sau casa de lombard cum mai era cunoscut) a fost fondat în epoca medievală ca o entitate semi-filantropică, cu scop umanitar, ce acorda credite pe durată scurtă (de regulă, pe timp de trei luni), la dobânzile cele mai mici, persoanelor aflate într-un moment de mare criză, dar care se jenau să apeleze la mila publică, în schimbul amanetării unor bunuri de uz personal. Prima Monte de Pieta a fost înființată în Perugia, în anul 1462 (la cinci de la înscăunarea lui Stefan cel Mare, d-aia țin minte exact), scopul declarat fiind acela de a contracara cămătăria, motiv pentru care în anii ce au urmat acest gen de instituții de credit personal s-a răsfirat pe întreg cuprinsul european, cu mențiunea că au fost finanțate de casele regale, de aristocrați și de reprezentanții de seamă ai bisericii, iar câștigurile obținute din dobânzile modice practicate erau întrebuințate pentru a susține asistența socială. Ce creație juridică excepțională a fost muntele de pietate, una non-profit și de caritate, la care din păcate s-a renunțat, fiind înlocuit cu casa de amanet, sau de amante cum credea un bade beat ce bătea noaptea târziu în poartă să i se dea și lui una, cum spun legendele urbane.
Și dacă muntele de pietate era destinat, cu discreție și fără a prima profitul, celor aflați într-o temporară dificultate bănească, înțeleg astăzi să pun în oglindă reversul, un caz montan ce denotă o lipsă evidentă de toleranță, de îngăduință față de ceva și de cineva care merită considerație, mai ales că, bune sau rele, sunt secole ce le-au trăit, pe acest petec de pământ, împreună.
Despre Piatra Secuiului (sau Szekelyko, cum i se mai spune) este vorba, uriașul de calcar, culcat pe spate, răsărit parcă din senin peste drum de Cetatea Trascăului și unde două neamuri transilvane ce au traversat alături istoria se mai ceartă încă pe tricolorul celor două borne împlântate-n creștet, vopsindu-le pe amândouă ba așa, ba pe dincolo, fără a le împărți frățește, făcând din bulzul de calcar un munte de impietate, de dispreț și de profanare a însemnelor la care fiecare țin, cum e acum, în loc să-l declare munte-monument al bunăvoinței și al bunei-înțelegeri între națiunile conlocuitoare.
Piatra Secuiului e considerată un masiv montan de dificultate medie, chiar dacă urcușul, deși scurt (poate fi parcurs în aproximativ două ore), este pe alocuri destul de abrupt, punctul de plecare în drumeția de o zi fiind Rîmetea (Alba), satul cu case albe tradiționale și ferestre verzi, unde soarele răsare de două ori: mai întâi în stânga Colților Trascăului, după care se ascunde după munte, pentru a reapare deasupra Pietrei Secuiului, cum descrie, de altfel, acest fenomen inedit scriitorul maghiar Jokai Mor, autorul cărții „Dumnezeu este unul singur”, însăși titlul amintind că toți pământenii sunt fii (și fiicele) lui, indiferent de cum rostesc cuvântul pietate, înspre care ar trebui să tindă, și fără a se mai crede singurul copil din ograda Sfântului Părinte.
Spun asta pentru că valorile promovate de pietate stau la baza unei vieți armonioase în comunitate, reprezentând chiar fundamentul conviețuirii celor ce împart același pământ și ale căror datini, grai, gusturi culinare, cântece naționale, jocuri populare…, s-au împletit, toate astea fiind de natură să încurajeze vecinii la respect reciproc, la toleranță, la un trai pașnic, în bună înțelegere, așa cum la Casa Izvoarele (dincolo de Colțești) unde ne-am cazat, noul și vechiul sunt la ele acasă, în arhitectură.
Pietatea este și piatra de temelie a prieteniei adevărate, înălțată pe bunătate, încredere, respect, grijă, sprijin reciproc, afecțiune…, valori prin care se exprimă, poate într-un grad mai înalt, și pietatea, legătura dintre ele fiind că pietatea încurajează oamenii să fie prieteni sinceri, loiali și generoși.
Sau altfel spus, prietenia trainică e o trufanda a sufletului: un lucru prețios, ce nu se poate cumpăra și nici nu poate fi întâlnită pe orice drum, fiind asemenea unei trufe: rară și greu de găsit.
În copilăria timpurie, la umbră de nuc bătrân, am citit o carte: Călătoriile Căpitanului Cook, editată în două volume și aflată în mica bibliotecă a părinților. Nu-mi aduc aminte autorul, dar țin minte că a fost tipărită în anul nașterii mele și că pe coperta primului volum era imaginea unei corăbii cu pânze într-un ambient roșiatic, iar pe cealaltă, colorată în nuanțe albăstrii, se afla un băștinaș ce bătea cu mâna într-o tobă în fața unei colibe pe piloni. Și tot pe atunci, vrăjit de frumusețea peisajului descris în detaliu de către scriitor, deși cu toții eram închiși în colivia comunistă, eu zburam departe, pe aripile închipuirii, spunând că cine știe „poate vreodată…”, lucru pe care l-am lăsat deja „pentru altă dată”, dacă ni se va da dreptul la încă o tură prin viața terestră, când sigur n-aș mai bâjbâi.
Recent am citit într-un articol de presă că un cuvânt din limba maori (limba nativă a populației băștinașe din Noua Zeelandă) a fost ales ca fiind cel mai frumos din lumea-ntreagă: „Kaitiakitanga”, ce semnifică protecția și îngrijirea mediului înconjurător pentru generațiile prezente și viitoare, bazată pe viziunea maori asupra lumii. Oricum, abia peste ani de la citirea cărții amintite, am descoperit că locuitorii Noii Zeelande au un stil de viață mult mai liniștit, extrem de apropiat de natură și unde programul de lucru și viața personală sunt cert echilibrate, iar un alt aspect de seamă al societății neozeelandeze ce m-a frapat este accentul pe care-l pune pe egalitatea dintre locuitori, indiferent de obârșia lor și pe respectul dintre culturi, micul arhipelag aflat la două mii de kilometri distanță de continentul australian (Doamne ce departe-i!) devenind un exemplu de comunitate multiculturală, ce prezintă un grad ridicat de coeziune socială și în care diversitatea este, fără opreliști, acceptată.
O ilustrează elocvent și imnul lor național, intitulat God Defend New Zeeland, ce a a fost inițial o poezie emoționantă: Dumnezeu să apere Noua Zeelandă, scrisă în anul 1870, de către poetul Thomas Bracken (născut în Irlanda și care a emigrat în tinerețe în țara de la capătul lumii), pusă pe muzică în anul 1876 de compozitorul John Joseph Woods și care s-a cristalizat, în timp, ca un simbol al armoniei oamenilor, uniți spre binele țării, din care am ales doar câteva fragmente pe care care le consider destul de relevante.
„Dumnezeul neamurilor toate, la picioarele tale, uniți cu legături de iubire, ne adunăm cu drag, frățește-n toate și te rugăm să aperi țara noastră liberă de săgețile vrajbei. Oameni de orice neam și credință, venim cu smerenie și nădejde vie înaintea feței tale, și-ți cerem să ne ferești țara noastră liberă de ură, invidie și dezbinare, făcând-o curată și măreață”.
Minunat !!! Și cred că a sosit clipa să rostim, și noi ardelenii, într-un singur glas: „Coboară Spirit Sfânt și binecuvântează-ne cu pâine și pace”!