Crema la zilele și nopțile noastre, ca și la viață, nu e pusă la mijloc, ci la margine. Poartă denumirea de crepuscul și e compusă din auroră, când, printre umbre, descoperim lumina, și din amurg, când, printre urme, ne împrietenim cu întunericul. Iar această creștere rapidă a luminii, înainte de răsărit, și de descreștere treptată, după asfințit, răsfiră un farmec aparte zărilor, mai presus de cel conferit miezului. Și poate tocmai de aceea pragului care susține poarta i se spune Buscul (neapărat cu majuscul!!!), el fiind hotarul dintre lumi, o trecătoare în care vechiul, care nu a dispărut de tot, iar noul, care nu s-a arătat încă din plin, se întâlnesc, se împletesc.
Crepusculul e clipa de grație a fotografiei, e răstimpul optim pentru rugăciune, pentru meditație, pentru contemplare… Cel de dimineață (zorile) ne insuflă speranță, iar cel de seară (apusul) ne îndeamnă la nostalgie, ne învață să fim lumină, să ne retragem în liniște, cu demnitate și ne reamintește că frumusețea vieții nu stă numai în începuturi, ci și în felul în care știm să încheiem, să terminăm în sus, pe plus.
Oare în ce abisuri se duc să se cufunde zilele, încărcate de atâtea întâmplări ? Noroc că noaptea, sfârșită, se face ceață, iar soarele o înalță și o face iarăși dimineață, argintie, proaspătă.
Și cum la crepuscul se pretează un opuscul, am ales, pentru astăzi, un astfel de fragment literar, aparținând unui mare gânditor și care subliniază, poate ca nimeni altul, căutarea neîncetată a identității; strădaniile devenirii; acceptarea destinului; contrastul dintre aparență și esență; precum și superficialitatea manifestată în raport cu aproapele nostru, probată, nu o dată, de faptul că cel mai bine ne pricepem la copiii celorlalți și știm exact ce și cum anume trebuia făcut ca să reușim, pe deplin. Și așa cum se zice: că cele mai adânci întrebări apar atunci când umbrele devin mai lungi decât pașii noștri, la cumpăna dintre efemeritate și eternitate, și Hermann Hesse a insuflat textului un halou, unul de bilanț, fiind de fapt o tragere a liniei și o facere a ultimelor socoteli. Și nu-s scorneli!
„N-am vrut să încerc a trăi decât ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu. De ce era acest lucru într-atât de greu?
Pentru a istorisi povestea mea, trebuie să încep de departe, cu începutul. Ar trebui, dacă mi-ar fi cu putință, să merg chiar mult mai departe înapoi, până în cei dintâi ani ai copilăriei mele și încă dincolo de ei, până în zorii obârșiei mele. Poeții, când scriu romane, obișnuiesc să se poarte de parcă ei ar fi Dumnezeu și ar putea cuprinde dintr-odată cu privirea întreaga poveste a unui om, căutând s-o priceapă și s-o înfățișeze ca și cum Dumnezeu și-ar povesti-o lui însuși, fără ocolișuri, în trăsăturile esențiale. Mie asta îmi e cu neputință, după cum tot astfel le e și poeților. Povestea mea îmi este însă mai de preț decât cea a cine știe cărui poet, pentru că e a mea proprie, și e povestea unui om adevărat, nu a unuia plăsmuit, a unuia posibil, a unuia ideal sau a altuia altcum, ci a unui om în carne și oase, unic și viu. Astăzi se știe mai puțin ca oricând ce este acela un om cu adevărat viu și așa se face că oamenii, care reprezintă fiecare o neprețuită, unică încercare a naturii, sunt împușcați și uciși în mulțimi fără număr. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoși cu desăvârșire din lume cu un simplu foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim povești. Însă fiecare om în parte nu e doar el însuși, e în același timp și unicul, extraordinarul, în orice caz importantul și ciudatul punct în care se întâlnesc fenomenele lumii o singură dată în acest fel și nicicând iarăși. De aceea istoria fiecărui om în parte este importantă, veșnică, divină, de aceea fiecare om e minunat și vrednic de toată considerația atâta timp cât trăiește și împlinește voința naturii. În fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare suferă creația, în fiecare se crucifică un Mântuitor. Puțini sunt cei care știu în ziua de azi ce este omul. Mulți o simt și de aceea mor mai ușor, precum mai ușor voi muri și eu după ce voi fi terminat de scris această poveste. Nu mi-e îngăduit a mă numi un știutor. Am fost un căutător și încă mai sunt, dar nu mai caut în stele și în cărți, încep să iau aminte la povețele pe care mi le șoptește sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce și plină de armonie precum poveștile născocite, are gust de deșertăciune și tulburare, de nebunie și vis precum viața tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alții.
Viața fiecărui om e o cale către sine însuși, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodată pe de-a-ntregul el însuși; și cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbușit, altul mai senin, fiecare cum poate. Fiecare poartă cu el până la capăt rămășite ale nașterii sale, plasmă și coji de ou ale unei lumi ancestrale. Câte unul nu devine niciodată om, rămâne broască, rămâne șopârlă, rămâne furnică. Altul e sus om și jos pește. Însă fiecare reprezintă o năzuință a naturii către om. Adăposturile sunt aceleași pentru noi toți, mamele, noi cu toții venim din același abis; însă fiecare tinde, ca o încercare și o aruncare din adânc, către propriul său țel. Ne putem înțelege unul pe altul, dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuși.” – Herman Hesse, Prefața romanului DEMIAN – Povestea tinereții lui Emil Sinclair, 1919
