Cu certitudine e lucru mare, ca neurochirurg, să cotrobăi prin capul cuiva, dar îmi pare un lucru și mai însemnat să-ți duci traiul – cel de toate zilele – cu capul în nori și mereu cu picioarele pe pământ, ca pilot de linie, în timp ce soarta zecilor de pasageri e toată în mâna și-n mintea ta.
Și totuși, se prea poate să înveți a decanta esențele existenței, abia atunci când privești adesea din înălțimile cerului, de unde moșia ne răsare în fața ochilor ca un petecuț oarecare, de unde casa, scumpa noastră casă se profilează ca o biată pată, iar omul, trufașa vietate, nici măcar nu se-ntrevede.
Munții Făgăraș, văzuți din zbor, de dincolo de nori.
Cerul, cel veșnic plin de zămisliri și de pieiri.
Norii se nasc din apă, din vânt și din lină lumină, dar trăiesc numai prin imaginația privitorului, cupola cerului adăpostind felurite siluete și chipuri.
La loc larg, în câmp deschis, prin necontenita schimbare a norilor, cerul se înfățișează ca un caleidoscop, iar frumusețea nu stă doar în permanență, ci și în alternanță, fiecare nor – suflet călător – reprezentând o simplă clipă (ce nu se va mai repeta niciodată !) și fiecare întruchipează o cu totul altă poveste, căci așa cum nu există doi nori la fel, nu există nici două clipe identice.
Singur, sub cer.
Norii – purtându-și umbrele, în tăcere, peste pământ.
Aura vârfului de munte.
Norii – corăbiile dalbe, ce navighează-n salbe, pe marea albastră a cerului.
Claritatea din zarea amiezii și caleștile cerului.
Se spune că norii sunt gândurile cerului, că sunt pictura vântului, niciodată terminată, pe pânza nesfârșită a cerului, că norii dansează (și se remodelează!!!) pe muzica vântului, și-n mâinile sale nevăzute. E limpede însă că puține lucruri se prefac atât de mult și atât de repede, sub ochii noștri, precum norii.
Citind în nori. Căci cerul ne stă la îndemână zilnic, de oriunde, orișicine-am fi, cu prețul unei simple ridicări a ochilor spre el.
Atunci când se perindă pologul de flori cosite peste cer, pământul pare-ncremenit, în cumințenie.
Norii – trecătorii. Toate curg, toate se duc…, fără destinație, asemenea timpului.
Dacă n-am stat o clipă locului și nu am cercetat spectacolul jucat pe bolta cerului, înseamnă că ne-am grăbit, că ne-am risipit în măruntul zilelor noastre.
Sărutând lutul și înălțându-se, încet, în infinit.
Priveliști după priveliști defilează.
„Este greu de închipuit un om care să n-aibă o anumită relație cu priveliștea cerului. (…) Sunt lucruri care vin și trec și-ți fac un semn și tu încerci să-l spui și spusa ți-e deșartă sau greșită. Le-ai izgoni și parcă-ți pare rău de ele, că au de pătimit o vină care nu era a lor. Că trebuie să fie șterse din trăitul tău, și-așa puțin, n-ar fi nimic. Dar șovăi să le-arunci printre atâtea clipe duse fără urmă când totuși una au lăsat, așa cum au putut și ai putut. E trist că n-ai știut să spui cum urcă norii albi sub soarele de mai (cum au urcat în ziua aceea, nu în alta), cum, altă dată, încercau să se înalțe greoi, cu aripi ude, pierind de această încercare, cum înspumarea lor se prăbușea, bogată și rece, peste meterezul aprig al orizontului, cum vorbe prea frumoase pot măslui puțin sau tulbura înfățișarea frumoaselor întâmplări ale unui amurg, regreți că n-ai știut să spui mai bine că erau tulburi și cenușii, cu vârteje cenușii și spume sumbru-albe (cum și erau, dar asta nu e de ajuns), că luminile albastre, de oțel, tăiau într-un anume fel cerul întunecat și dur, că nu ai priceput prea bine cum este soarele din vis, că ai citit greșit în norii unei zile culoarea mării verzi, că nu e mare lucru să îți pară câteodată cerul ca o muzică ajunsă ție de mai departe decât cerul însuși sau să-l vezi prins silnic într-o urzeală rară, ternă și iremovibilă. (…) Și tot jucându-se așa, spunând una sau alta, băgăm de seamă într-o zi că, pentru a iubi destul ce este de iubit, e prea târziu, oricât ne-am mai grăbi. Că nu s-a potrivit ce știm cu ce suntem și cu ce facem, ce vrem cu ce-ndrăznim și ce putem, ce ținem minte și cu ce-am uitat, ce e în gând cu ce-i în vis, nici ce devine cu ce veșnic este. (…) Puțini au harul de a trăi cum se cuvine clipa. Nu de-a se bucura mărunt, grăbit și speriat de ea, în umbra morții. Ci de-a face din prezent, care e singura realitate, ceva mai mult și mai puțin decât o întâmplare: act, contemplație și pasiune., plin de puterea ce și-o trage, cu rădăcini și ramuri mari, din tot ce-a fost și credem că va fi, dar mai ales din forța lui internă de a fi cu-adevărat și de-a-și ajunge, după măsura adevărului și a iubirii puse-n el” – Petru Creția, Norii, Editura Humanitas
Cam asta se zărește și se simte, privind din înalt, sătui de măreția clipei hărăzite!
