Rare, ce-i drept, și aproape toate pe vârf de munte și la mare intensitate trăite, dar au fost clipe în viața mea când am simțit limpede, chiar izbitor, că sufletul mi s-a încărcat de duh, s-a desprins parcă de trup și s-a înălțat ușor în văzduh, iar după momentul de grație, petrecut în chip tainic, de fiecare dată am rămas o vreme mut, cu brațele încrucișate și plimbându-mi roată privirile, cuprins de tot felul de sentimente și de gânduri pe care nu le-am putut defini atunci și pe care nu le pot descrie prea bine nici acum, ca să pot face pe deplin plauzibilă înălțarea de care am avut parte.
Ultima dată mi s-a întâmplat recent, Înalt Prea Sfinția Sa ȚIBLEȘUL prilejuindu-mi discret o edificatoare înnobilare spirituală. I-am spus astfel pentru că acest masiv montan, încoronat cu cele trei vârfuri îngemănate (Bran-Țibleș-Arcer), ce au altitudini foarte apropiate și care sunt prin două șei separate, reprezintă Sfânta Treime a Carpaților. Numai în creștetul acestui munte „una sunt toate cele trei”, înalte și izolate, și de o mulțime de munți-sfinți mărunți și muncei-mucenici, ca de o aură, înconjurată.
Firimituri de cer, presărate pe pământ.
Acolo, pe Uriașul Adormit – e un munte de foc ce ne poartă noroc -, nu doar formatul te înalță la tine însuți și mult dincolo de tine, ci și numele special pe care-l poartă. Și nici nu contează că nici una dintre explicații nu este definitiv demonstrată, important fiind că în limba maghiară Szeples (szep – frumos și les – loc de observare) înseamnă de fapt panorama cea frumoasă (și într-adevăr Țibleșul este Miramarul Maramureșului !!!), iar Cybele reprezintă Marea Mamă a Zeilor (Magna Mater), stăpâna naturii, a pământului și a fertilității, această zeiță fiind adesea reprezentată stând pe un tron și purtând pe cap o coroană în formă de zid de cetate, întocmai ca Țibleșul Cel Îndelung Înălțător.
Și nici argumentul cu punctul de belvedere al SUSPUSULUI nu este suficientă și atotcuprinzătoare de ce se petrece adesea înălțarea pe linia celor trei conuri vulcanice, căci Țibleșul este în sine și un loc de poveste, un loc de seamă și un loc fără de seamăn – că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, iar urcușul aduce, de fiecare dată, și cu o debarasare de neliniștile lumești, dar și cu o întoarcere la începuturi, priveliștile dând spre cele dintâi rădăcini, fiindcă acolo, în farmecul nordului de țară, natura face casă bună cu istoria, că doar nu degeaba codrul verde a fost frate bun cu omul de rând. Și când spun asta mă gândesc la dacii liberi (ce pe aici au sălășluit și care n-au putut fi cuceriți); mă gândesc la Voievodul Bogdan I Întemeietorul ce a plecat în anul 1359 de la poalele Țibleșului, de pe Valea Izei (din satul Cuhea – astăzi Bogdan Vodă) pentru a forma Moldova; mă gândesc la Pintea Viteazul care în 10 iulie 1699, cu un contingent de 120 de haiduci, a atacat în hotarul satului Hordou (astăzi localitatea George Coșbuc), un convoi de bogați negustori greci ce se întorceau de la Liov, după care a traversat Munții Țibleș cu o pradă de o valoare inestimabilă; mă gândesc la Gheorghe Pașca, luptătorul din rezistența anticomunistă, urmărit de structurile securității timp de aproape un deceniu prin pliurile Țibleșului și care s-a împușcat în buncărul durat pe Valea Bichigiului, când a conștientizat că este înconjurat, după care a fost tras după cal până-n Năsăud; mă gândesc la bisericile de lemn, cu turlele ațintite spre cer, ce mai dăinuie, ca o mărturie vie a statorniciei, în Ieud-Deal, în Poienile Izei, în Rogoz, primprejurul Țibleșului; mă gândesc la lada de zestre a tradițiilor, păstrată cu sfințenie, în Țara Lăpușului… Și din toată această lungă – dar nu și completă – înșiruire pare că un adevăr mare cât casa se desprinde și iese în față : pe lumea asta sunt doar trei trepte pe care omul poate urca spre înălțimile de necuprins pentru o minte omenească. Iar ele sunt : iscusința, bărbăția și credința, toate prezente cu prisosință în Istoria Țibleșului.
Și nici singură Istoria Țibleșului nu te poate conduce la clipe edificatoare, care inspiră și care încarcă inima cu emoții pozitive, ci marea de liniște ce te așteaptă lângă crucea ce plutește deasupra norilor. Numai liniștea aduce claritate, primenește sufletul și retrezește credința (și o înflăcărează !), găsind sensuri mai înalte și mai presus de toate.
Când ești aproape de cer, rugăciunea are de străbătut un drum mai scurt și mult mai lesne de făcut, plecând de sub fereastra Domnului, din grădinița cu flori a casei lui.
Muntele e singurul loc din care îl poți privi în ochi pe Dumnezeu.
Reveria e un fel de plenitudine a inimii și un fel de gol al minții ce te lasă să te bucuri în tihnă de experiență.
Copleșit se simte omul când te cântă pe TINE, ce împarți cu dărnicie atâtea minunății.
Și coboară-n lume, pe rânduri de aripi, cu gândul împăcat, cu gândul închinat binelui…
Și cum astăzi, după cronologia bizantină (calculată de la facerea lumii) ne aflăm în data de 15 august 7534, cu gândul înălțat la Treimea Țibleșului, mă rezum și spun ca pe vremea descălecatului de țară: „Doamne Dumnezeule îți mulțămim că ne-ai înzîlit, Isuse Hristoase, rogu-te, ocrotește-ne și Sfinte Duh, călăuzește-ne pe drumul drept, iar tu Maică Precistă, fie-ți milă de noi și roagă-te ca s-avem pită și pace!”
