Unii ascultă muzică populară doar pentru linia melodică: vioaie, veselă, bine ritmată, ce insuflă chiar și unui suflet ostenit o stare de optimism şi bună dispoziţie, în timp ce alții o fac pentru că le aduce aminte de satul natal şi de ,,bunii” ce au fost și nu mai sunt, de portul popular, de tradiţiile străvechi, de obiceiurile strămoşeşti şi chiar de fluierele croite în copilărie din lemn de răchită.
În prezent, din păcate, în versurile unora dintre rapsozii răsăriți ca ciupercile după o ploaie grasă de vară, nu regăsești nici urmă de filon folcloric, ci rime copilărești și truisme achiziționate din culegerile de cugetări (unele izvorâte din înţelepciunea altor popoare), împodobite pe alocuri cu arhaisme și regionalisme preluate din dicționarele de specialitate, fiind evident faptul că nu sunt culese de la bătrânii satelor, ci concepute la ceas de înserare, în fața șemineului, lângă un pahar de coniac și un pachet de țigări fine de foi.
Ilva-Mică avea pe vremuri doi mari lăutari: Dolfi și Dâcu, ce erau nelipsiți de la horele ținute duminica în „dugeană” și de la nunțile cu făgădaș din „câșlegi”. Dolfi cânta la ceteră iar Dâcu la contrabas, fără note și fără partituri, ci după ureche, dar cu toate acestea, lemnul răsuna fermecător în mâinile lor măiestre. În urmă cu aproape 10 ani, am ascultat înmărmurit o doină interpretată de un cioban, la o stâna aflată pe Culmea Găjii (Munții Rodnei). Avea o voce limpede, tulburătoare, de parcă cobora din cer.
Astfel de oameni ar fi meritat cu prisosință descoperiți și promovați. Norocul nostru este că mai apare periodic câte un muzicolog pasionat, ce face din acest lucru un crez de viață. Printre ei, la loc de cinste, s-a numărat și Tudor Jarda.
Compozitorul și dirijorul Tudor Jarda (11.02.1922 – 13.08.2007) s-a născut la Cluj, într-o familie ce își avea rădăcinile în părțile Bistriței și Năsăudului. Tocmai de aceea a urmat câțiva ani Școala Normală de Băieți din Bistrița, studiile continuându-le apoi la Liceul George Barițiu din Cluj și la Conservatorul din Cluj, respectiv Timișoara. Și-a făcut debutul profesional ca instrumentist în orchestra Operei Române, atingând apogeul ca profesor de armonie și rector al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj, deținând în perioada 1975-1981 și postul de director al Operei Române din Cluj.
Creația sa muzicală include patru simfonii, o suită simfonică, un concert pentru vioară și orchestră, un concert pentru flaut și orchestră și 50 de lucrări pentru muzică de cameră, impunând-se însă prin muzica corală pe care a compus-o, printre care și Suita năsăudeană ori Nunta țărănească (inspirată de pe Valea Bârgăului), căci Tudor Jarda a intuit ca nimeni altul forța artistică ce sălășluiește în creația populară, cristalizându-și un limbaj muzical cu adânci rădăcini în cântecul popular.
Pasionatul culegător și prelucrător de folclor Tudor Jarda a fost poreclit de prieteni „Humuleșteanul din Năsăud”, iar nemărginita lui dragoste pentru viața rustică românească s-a concretizat în colaborări cu diverse ansambluri de amatori, ce au obținut sub îndrumarea sa numeroase premii la festivalurile naționale și internaționale la care au participat.
Tudor Jarda a fost cel care a descoperit în satul Leșu (Bistrița-Năsăud) o adevărată comoară folclorică, pe care a adus-o la lumina publicului, prin mijlocirea interpretei Maria Precup („Privighetoarea din Leșu”) și a corului mixt pe patru voci, acompaniat de o formație de trișcași, pe care l-a format între anii 1953-1956 și care a dobândit o faimă nemaipomenită sub coordonarea dirijorilor Larion Marica și respectiv Larion Todica.
Întâmplător sau nu, pe strada Alexandru Odobescu din Bistrița sunt două statui ce stau tăcute față în față: una așezată în curtea Liceului de Muzică, reprezentându-l pe profesorul și compozitorul Tudor Jarda, iar o alta amplasată dincolo de stradă, la intrarea în Catedrala Ortodoxă, reprezentându-l pe bunicul marelui muzicolog: preotul Grigore Pletosu, protopop al Bistriței între anii 1909-1934. Uneori, în mod paradoxal, destinele se reunesc și dincolo de moarte.