Toate câte sunt sub sfântul soare au vremea lor … de vremelnicie. Unele după altele, apar și dispar, după ce își aduc obolul la necontenita înaintare pe calea civilizației.
Efemere sunt și meseriile. Astăzi, la sate, nu mai e nevoie de staroste la nunți, și nici de lăutari și „socășiță” (bucătăreasă). Nici morari, cojocari, tâmplari, pietrari și pândari (paznici la culturile agricole) nu mai sunt la țară și nici băieși (minele și-au zăvorât porțile spre măruntaiele muntelui), iar fierarii sunt pe cale de dispariție, căci după milenii de grele încercări, calul, „ustensila” vitală a omului, a fost lăsat în sfârșit la vatră.
La pas, la trap sau în galop, cu talie mare ori mai mică, cu sânge fierbinte ori mai rece pulsând în pachetele de mușchi, acest animal de povară, nelipsit de pe câmpurile de bătălie de odinioară, de la muncile câmpului și de la cărăușie, a însoțit până de curând întreaga istorie a omenirii, fiind mereu prezent la toate izbânzile și înfrângerile unui neam, ca doi soți ce stau alături la bine și la rău.
Calul a fost tovarășul de drum al marilor cuceritori. Cine nu a auzit de Bucefal (poreclit și Ducipal) ce l-a purtat în șa pe Alexandru Macedon și care, în semn de respect și recunoștință, a fondat o cetate: Bucephalia (Alexandria Boukephalous), pe râul Jhelum (Pakistan), în locul unde calul a fost înmormântat. La loc de cinste se află și Marengo, celebrul armăsar de luptă, reprezentat foarte des în picturile care îl înfățișează pe Napoleon Bonaparte. Fiecare domnitor, rege sau împărat a avut un cal preferat, statuile ecvestre fiind elocvente în acest sens.
Sunt un simbol al libertății. E suficient să ne amintim de Pegasus – calul înaripat, de Centaur, ce pare un cavaler călare, și de turci, huni și mongoli ce îl prețuiau atât de mult încât erau îngropați alături de acest animal.
Caii sunt animale extrem de curate (ce nu se culcă pe paie ude și nici nu beau apă din găleți murdare ori după alte animale) și foarte inteligente: citesc emoțiile unei persoane (precum tristețea, nervozitatea), salută cunoscuții cu un nechezat și au o memorie mai bună decât binecunoscutul etalon elefant.
Sunt cele mai grațioase și grandioase animale de pe pământ. Nu întâmplător echitația este considerată cel mai nobil sport, iar calul este singurul animal ce participă la olimpiade.
Având ochii plasați în părțile laterale ale capului, calul are posibilitatea să vadă la 360 de grade simultan. Totodată, își mișcă urechile în toate direcțiile și are obiceiul de a-și ridica buza, pentru a adulmeca parfumuri noi, zămislind astfel un zâmbet imens.
Durata medie de viață a unui cal este de doar 25-30 de ani, dar nu prea contează cât trăiești, ci cum o faci. Și ei o fac frumos, curat, intens, bogat …
Calul exprimă echilibru, forță, agilitate, robustețe și rapiditate. Nu degeaba puterea mașinii, ce treptat l-a înlocuit, se măsoară în cai-putere.
Sunt singurele animale capabile să doarmă în picioare. La munte, când sunt în pericol, formează un cerc, cu capetele spre interior, loviturile aplicate cu copitele din spate fiind fatale chiar și pentru puternicul urs.
Dintotdeauna mi-am dorit un cal al meu. Cu timpul, m-am resemnat și l-am trecut pe lista viselor de neatins, gen Australia, Ararat, aurora boreală …
Cavaleria a dispărut fără urmă, dar caii mai sunt păstrați în dotarea Poliției Călare și a trupelor de vânători de munte.
Pot alerga fără încetare și 100 km, iar viteza în galop este de 44 km/oră. Secole-n șir au fost la mare căutare cursele de cai, constituind apogeul distracției de duminică.
Calul mi-a prilejuit primul contact cu „jorda paternă”, prin clasele primare, când am urcat pe imaș la călărit cu un văr de-al meu, ceva mai mare (acum profesor universitar) și căruia i-am spus la plecare că am primit învoire de la mama (Dumnezeu să o ierte!) Și chiar așa am crezut când la insistențele mele mi-a zis: „Du-te odată de aici și lasă-mă în pace”.
Numai caii au participat activ la marile războaie. În acest sens, merită vizionat filmul regizat de Steven Spielberg : Calul de luptă, și chiar desenul animat: Spirit-Armăsarul Vestului Sălbatic.
Eleganță, în oglindă. Câte atelaje le-au fost destinate: care, căruțe, teleguțe, sănii, diligențe, vagonete, tramvaie… Toate sunt istorie. La țară se zice că vei avea parte de noroc dacă afli o potcoavă. Dar cum nu prea mai are cine să le piardă, și norocul e pe ducă.
Doar în Munții Maramureșului mai poți surprinde în ultimul timp asemenea imagini, similare doar cu ceata cailor sălbatici din Pădurea Letea. În lume sunt peste 150 de rase, dar în România există la Mangalia (Constanța) o herghelie de cai pur sânge arab, la Sâmbăta de Jos (Sibiu) una de lipițani, la Beclean (Bistrița-Năsăud) aflăm semigreii românești, iar la Lucina (Suceava) singura rasă românească autentică: huțulul – un apreciat cal de munte.
