Obișnuit să ia tot și să nu dea nimic în schimb, omul cotrobăie ca o cârtiță prin măruntaiele muntelui după minereu, îl aduce la suprafață și după ce extrage zăcământul valoros, lasă sterilul morman, la gura minei. Curmă codrul fără pic de milă și brăzdează povârnișurile cu drumuri forestiere pentru a căra în vale lemnul. Decopertează scoarța pământului și excavează roca în carierele ce dau naștere unui peisaj selenar…
În lăcomia după bani și în goana după resurse, omul nu poartă de grijă zilei de mâine și generațiilor care vor veni. Nu-l impresionează procesul de poluare și nici consecințele unei exploatări neraționale (alunecări de teren, viituri, contaminarea pânzei freatice…), cu atât mai puțin ruperea echilibrului natural sau dispariția unor specii de plante sau de animale sălbatice.
Această stare de fapt este pregnant prezentă și pe Toroioaga Maramureșului.
Gura Băii, situată în capătul de sus al văii. Minele s-au închis. Clădirile au fost prădate și abandonate. Pe întinse suprafețe, farmecul locurilor se împletește dizgrațios cu haldele pe care, nepăsător, omul le-a lăsat în urma lui. E la fel și la Valea Blaznei (Șanț, Bistrița-Năsăud), și la Gura-Haitii (Șaru Dornei, Suceava)…
Muntele suferă încă. Din rănile rămase deschise se scurg, fără încetare, pârâiașe roșiatice. Au dispărut șinele, vagoneții, stâlpii de susținere, căci am predat țara la centrele de colectare a fierului vechi.
La începutul anilor 1990 era la modă sloganul: „Nu ne vindem țara!”. Într-adevăr, nu am făcut-o, dar am lăsat-o să ruginească, după care am pus-o la pământ, pentru a putea fi furată, la bucată.
Un iaz de decantare rămas ca vie mărturie.
Spre Gura Băii se ajunge din Baia-Borșa , pe resturile unui drum minier, betonat și bine întreținut înainte de anul 1989, dar care prezintă astăzi doar fragmente de asfalt denivelat, surpat, cu gropi adânci, praguri înalte și vegetație crescută printre crăpături. Durata cu mașina este de aproape 30 de minute, distanța putând fi parcursă pe jos în aproximativ 2 ore și 30 de minute.
De la Gura-Băii o luăm la pas și după alte 30 de minute suntem în cumpăna de ape.
Refugiul Lucăciasca – 1635 m altitudine, ridicat din lemn și structurat pe două nivele, ne așteaptă imediat după culme.
Indicatorul amplasat lângă adăpostul montan, pe traseul dintre Vișeu și Vaser. Până pe vârf mai avem cam două ore de mers.
Pășim pe drumuri înierbate, ce duc la platformele de prospectări geologice și la vechile guri de mină.
De la baza muntelui, traseul e precar marcat (ici-colo câteva momâi), iar poteca se pierde adesea printre pâlcurile de arbuști pitici.
Printr-o spărtură din nori se zărește un petec din Munții Rodnei. Cele două cetăți naturale: Pietrosul și Toroioaga, stau tăcute, față-n față. .
Pe Toroioaga nu aflăm prea multe stâncării, dar frumusețea și grația alpină este evidentă.
La poalele Muntelui Toroioaga se află bazinele de recepție ale Vaserului și Novățului, pe firul cărora urcă liniile ferate forestiere, încă funcționale, înspre zonele cele mai sălbatice din România.
Muntele Toroiaga e izolat și înălțat, conferindu-i-se astfel măreție și perspective largi asupra depărtărilor. Culmea principală e puternică și prelungă, formată din mai multe piscuri ce amintesc de activitățile desfășurate aici: Toroioaga minieră și Toroioaga militară.
Cu ai săi 1930 m înălțime, Toroioaga (sau Toroiaga, cum apare în unele hărți) este cel de-al treilea vârf din Munții Maramureșului, după Farcău (1957 m altitudine) și Pop Ivan (1937 m altitudine).
Lumini și umbre, împletite, sub bolta joasă de ceață.
O panoramă spre Valea Vaserului, ce prezintă un potențial turistic uriaș, nevalorificat încă pe deplin.
Și o alta, înspre Valea Vișeului.
Ierburile divers colorate formează un covor cromatic aparte, împodobit cu lemne uscate.
Priveliștile montane sunt deosebite, indiferent de anotimp. Decorul se schimbă de la o zi la alta, și cu atât mai mult între echinocțiu și solstițiu.
