Ioan

Pe timpuri, mulți dintre sfinții, cuvioșii și mucenicii calendarului creștin coborau în leagănele de lemn ale pruncilor veniți pe lume. Tocmai de aceea, țăranii români purtau nume de botez precum: Alexie, Anchidim, Atanasie, Avacum, Calistru, Conon, Damaschin, Dionisie, Domițian, Elisei, Ghenadie, Filimon, Filip, Iacob, Ieronim, Iezechil, Ilarion, Ioachim, Iosif, Isidor, Laurentie, Macarie, Melentie, Nicolae, Nichifor, Nicodim, Onisim, Pamfil, Paramon, Partenie, Procopie, Serafim, Silvestru, Sofronie, Spiridon, Terentie, Tihon, Timofte, Trifon, Trofim, Vartolomeu, Visarion… Tot pe atunci, duminică de duminică, lângă bisericuțele de lemn ale satelor, se rugau așezate în genunchi femeile cu nume și suflete curate, de sfinte: Agata, Agripina, Ana, Domnica, Evdochia, Matroana, Paraschiva, Sevastia, Tatiana, Teodosia, Trifilia, Valeria, Varvara, Victoria, Zenovia, Xenia… Nume clasice peste care, acum, se vrea așezată lespedea grea a uitării. Nume clare, curate ca hainele albe de îngeri ce erau deopotrivă îmbrăcate în țarină și-n țintirim.

Cu nume încărcate de renume, țăranii români au reușit să rămână drepți și verzi în credință, sub cerul albastru, chiar și-n clipele de cumpănă a marilor încercări. Renunțarea la numele vechi, consacrate, echivalează cu imaginea brazilor de Crăciun ce ne-au împodobit casa și pe care, de azi încolo, îi vom zări despuiați ori cu câte un staniol gol, abandonați la ghenă.

Dintre numele de calendar care au supraviețuit și s-au perpetuat se numără și Ioan a cărui zi o celebrăm astăzi. Un nume de persoană ce vine din zările îndepărtate ale istoriei, biblic, de origine iudaică, compus din „Jahve” (în forma sa scurtă de „Ja”) și „hanan” (milă), având înțelesul de „Jahve a avut milă” sau „Dumnezeu este milostiv”, de aici provenind semnificația de dar providențial, fiind la izvoare o formulă de mulțumire adresată divinității care a făcut posibilă nașterea un copil îndelung așteptat de către părinți.

Acest Ioannes, în greacă, sau Iohannes, în latină, este de departe cel mai răspândit nume din lume, în limbile pământului existând sute de variante specifice: Ion, Ian, Jan, Ivan, Juan, Jean, Sean, Ianoș, John, Johann, Giovanni, Yannis… E presărată istoria cu „ioni”, la daci exista apelativul„Io”, iar țara e încă bine populată cu nume derivate din Ioan: Ion, Ionel, Ionică, Ionuț, Nică, Nilă, Nucu, Nelu… Dacă adunăm și numele feminine ce derivă din Ioan (Ioana, Oana…) rezultă aproape două milioane de români care își serbează astăzi onomastica.

Pomul vieții în ceramica de Horezu.
Poate fi interpretat ca un arbore a lui Adam (ramurile reprezentând semințiile) ori poate fi privit ca un copac a lui Ioan, încrengătura exprimând multitudinea de nume ce au fost adoptate sau adaptate pe toate meridianele pământului.

Numele de Ioan l-a purtat și Botezătorul, și Apostolul, și Evanghelistul, și Teologul, și Episcopul, precum și alți zeci de sfinți, mai mult sau mai puțin cunoscuți. La Vatican s-au perindat un număr de 23 de papi cu numele de Ioan, fără a pune la socoteală pe cei cu nume compuse ca Ioan-Paul, iar în istorie stau înșirați o mulțime de regi cu numele de Ioan (doar în Portugalia au fost șase), de împărați (în Bizanț s-au succedat 10), de țari (din care trei în Bulgaria), de principi (numai în Bretania au fost cinci), de duci (din care șase în Neapole), de marchizi (doar în Montferrat au fost patru), de voievozi (Transilvania a avut șapte) și de domnitori (din care numai Moldova a avut șase).

Și în tezaurul literaturii române avem câteva personalități marcante: Ion Agârbiceanu, Ion Alexandru, Ion Barbu, Ion Caraion, Ion Creangă, Ion Ghica, Ion Luca Caragiale, Ion Heliade Rădulescu, Ion Minulescu, Ion Pop Reteganu, Ion Slavici… Și în galeria politicii românești întâlnim câțiva: Ion Brătianu, Ion Gh. Duca, Ion Antonescu, Ion Iliescu…

În onoarea celor care au dat urmașilor numele de Ioan și a tuturor celor care îl poartă (ori l-au purtat), ofer astăzi, cu respect și prețuire, prima floare răsărită, de bobotează, în grădina casei mele.

E dincolo de orice îndoială împrejurarea că numele de Ioan are o anume noblețe, căci indiferent de tendințe, eleganța este de fapt o prezență simplă, statornică, asemeni combinației vestimentare de alb și negru ce a cucerit veacurile și care, chiar dacă nu iese imediat în evidență printr-un aer de prețiozitate, intră definitiv în amintirea noastră și se impune ca o pecete de șarm și sobrietate.

Uneori, când întâlnim nume luate din albume (de fotbaliști, de actori, de răufăcători…) ori nume exotice, preluate de prin lume și în care pronunția se poticnește, avem revelația dificultăților pe care le presupune trasarea unei linii de demarcație între kitsch și spiritul estetic rafinat.

Cred că e de preferat, ca în materie de nume, și nu numai, să căutăm simplitatea care învinge prin naturalețe (nu doar ce este străin și sofisticat), să alegem finețea și distincția bunului-gust (în detrimentul modei ce promovează luxul ostentativ ori excesul de accesorii) și să dobândim eleganță în toate câte sunt pe pământ.