Tonciu

Întâmplător, spun asta pentru că acceptasem invitația inopinată a unor prieteni apropiați, am ieșit pentru întâia dată din țară într-o călătorie la Roma. Se așteptau, poate pe bună-dreptate, să-mi „cadă falca” de la atâta „Uau!” și „Ooo”, ignorând însă împrejurarea că mai fusesem de atâtea ori acolo anterior, pe calea gândului ori prin mijlocirea cărților de istorie și a „Teleenciclopediei”. Poate tocmai de aceea am și încercat atunci senzația că doar m-am reîntors (am făcut-o într-adevăr zece ani mai târziu), că era vorba de o revenire la rădăcini, de o încercare a unei rude vitrege și sărmane de a-și cunoaște neamurile îndepărtate și înstărite, a căror strămoși comuni stau alături, de aproape două milenii, pe Columna lui Traian.

Un sentiment similar mi-a năpădit sufletul și când am pășit pentru prima oară în Tonciu. Inexplicabil, aveam impresia că parcă l-am mai văzut cândva, că îl știu de undeva ori că seamănă cu altceva. Îmi venea să cred brusc în reîncarnare, în faptul că poate am copilărit într-o viață anterioară acolo, în cuibul acela de sătuc care îmi place și e plin de pace.

Tonciu e o simplitate de sat: liniștit, întins discret între coline, vizibil din depărtări, retras de la „drumul mare”, pe care îl putem ocoli și în care putem intra, dar nicicum nu îl putem traversa, căci n-are ieșire în celălalt capăt. Calea dreaptă și prelungă ce duce către el, împrejurarea că e închis pe trei dintre laturi (punându-l la adăpost de vijelii) și pârâul ce curge de-a lungul localității, flancat de cele două străzi, de-a lungul cărora stau înșirate casele, conferă satului un aspect inedit și un farmec însutit.

Cunoscut în trecut sub numele de Toncea și purtând de-a lungul timpului numele de Totsch, în limba germană, și de Tacs, în limba maghiară, se pare că a fost întemeiat de sași, apărând în primele documente sub denumirea de Tondhaz (1356) și de Thaczy (1587). În anul 1602 satul a fost distrus complet de armata generalului Gheorghe Basta, fiind recolonizat, abia după două decenii, cu maghiari și sași de religie luterană, aceștia trecând la calvinism în jurul anului 1691.

Satul Tonciu, așa cum se zărește din sensul giratoriu situat între Herina și Galații Bistriței.
Până în urmă cu ceva timp, șoseaua era traversată de calea ferată cu ecartament îngust („Mocănița”), ce venea dinspre Lechința și se îndrepta spre Teaca.
În capul satului ne întâmpină cele două biserici.
Așa arată intrarea în satul meșterilor împletitori de papură. Îmbucurător este și faptul că pe dealurile din imediata vecinătate a Tonciului au răsărit iarăși livezi și întinse podgorii.
La recensământul din anul 1910 Tonciul avea 430 de locuitori, dintre care 274 maghiari, 127 sași și 29 de români. În prezent, populația este situată la jumătate din cât a fost la momentul mai-nainte menționat, iar sașii au plecat de mult din sat. E o localitate „aerisită”, așa sunt toate satele întemeiate de sași, cu spațiu generos între șirurile de case, de-a lungul cărora, pe ambele maluri ale pârâului, se pare că s-a început plantarea de sălcii plângătoare, inițiativă ce va da satului un plus de particularitate, și implicit de frumusețe.
Stând de secole la la taifas: mama și fiica ei.
Biserica reformată nouă, în care a fost încorporat turnul fostei biserici luterane.
Fațada intrării principale este deosebită.
Biserica evanghelică construită în secolul XV-lea. Un monument istoric ce merită cu prisosință ocrotit și care necesită un amplu proces de renovare. Costurile nu pot fi suportate de un sat cu doar două sute de suflete, fiind necesară implicarea temeinică și grabnică a Ministerului Culturii și a structurilor de specialitate din subordine. Dacă prin proiecte fundamentate pe fonduri europene s-au putut reconstitui cetăți de la temelie (Rupea, Râșnov…) este limpede că, dacă există chiar și numai diligența bunului gospodar, poate fi salvată și pusă în valoare orice clădire de patrimoniu.
Monumentul eroilor ridicat în onoarea celor căzuți pe front în cele două războaie mondiale.

Cred că e un mare „păcat” să trecem pe alături și nepăsători când fiecare loc e încărcat de istorie și fiecare clădire sau copac are câte ceva de subliniat.