Simt o satisfacție specială, nu doar când împărtășesc impresii și imagini de călătorie, sau succinte informații de istorie locală, ori fărâme din înfăptuirile înaintașilor îngropați în uitare, ci și când ofer mici fragmente din cărțile citite sau recitite. Mi se pare parcă nepotrivit să păstrez doar pentru mine un filon de înțelepciune peste care am dat între coperțile unei cărți. Mânat de acest motiv caut să culeg cu grijă micile perle de vorbe meșterite și să le adun într-un fel de potpuriu, de „aluat literar” ce poate fi frământat în covata minții noastre și așezat apoi la copt înăuntrul sufletului însetat de învățăminte.
Astăzi am ales, din cele trei cărți recitite recent, câteva frânturi de fraze, nu de natură religioasă cum am făcut-o data trecută, ci de de natură laică, mireană, dar care conțin și ele mici adevăruri apte să deschidă drumuri spre împlinire și mulțumire, însoțite de câteva fotografii cu flori din curtea casei mele: zambile, viorele de Siberia, lalele pitice, narcise și brândușe.
„Hristos răstignit a doua oară” – Nikos Kazantzakis
„ Dă-i înainte… și nu te lăsa după ei. Că viața-i scurtă și moartea lungă! (…) Și e păcat să o lași să treacă fără bucurii. (…) Nu trebuie să ne pierdem timpul fătul meu: să mâncăm, să bem, să petrecem, să nu ne trezim că suntem luați pe nepregătite. (…) Creșteți și vă-nmulțiți, ca să nu se stingă neamul omenesc! Să nu lăsăm moartea să ne-o ia înainte! Ea seceră, noi semănăm: să vedem care-o fi mai tare. (…) Omul e o mașină gingașă, se strică ușor, e de ajuns un șurub să slăbească și … îndată ridică ancora, înalță pânzele, pune mâna pe cârmă și pornește în larg (…) – Fătul meu, eu mă duc. Mă ridic de la masă, îmi împăturez șervetul, am terminat… Dacă s-a întâmplat să-ți spun vreodată vreun cuvânt aspru, iartă-mă; orice tată își iubește fiul, și adesea iubirea nu știe ce spune. (…) Ajută-te singur și cerul o să te ajute. (…) – Bre, voi sunteți tare mehenghii! Sunteți gata să luați lumea în pumn și s-o băgați în buzunar. (…) Hotărârea omului e ca rodul pomului. Încet, cu răbdare, ajutat de soare, de ploaie, și de aer, rodul se coace pe îndelete și într-o bună zi cade singur. (…) De șaptezeci de ani, de când hălăduiește pe lume, el se încovoaie într-una deasupra pământului, îl sapă, îl seamănă, îl seceră, sădește măslini și vii, îl stoarce de parcă ar vrea să-i sugă și ultima picătură de sânge. De mic copil, de când se știe, nu s-a dezlipit niciodată de pământ. Lacom, nesătul, se aruncă asupra gliei, bagă în ea o sămânță, îi cere o mie, și nu se pomenește să spună vreodată: „Slavă lui Dumnezeu”, ci cârtește mereu nemulțumit. Iar acum, la bătrânețe, pământul nu-i mai ajunge; cu cât se apropie de moarte și simte că n-o să mai facă multă umbră pământului, se grăbește să nu scape nimic din mână și să jupoaie toată lumea. (…)
„Ultima ispită a lui Hristos” – Nikos Kazantzakis
„Dacă omul nu ajunge pe buzele prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi. (…) Cine nu se teme de moarte este nemuritor. (…) Timpul nu este ogor să fie măsurat cu cotul, ci o bătaie de inimă. (…) Cum fug zilele, cum se vânează, cu ce turbare, una pe cealaltă, se revarsă zorii, se înserează, trece soarele, trec lunile, copiii ajung bărbați, părul negru se albește, marea roade uscatul, munții se despoaie. (…) Tinerețea e boală, trece. (…) E tinerețea, nu te amărî; o să treacă. Ca vinul e și ea binecuvântată, dar repede ne trezim din beție și intrăm fără să lovim cu picioarele în jug. (…) Moartea nu este o ușă care se închide, este o ușă care se deschide; se deschide și intri înăuntru. (…)
„Sărăcuțul lui Dumnezeu” – Nikos Kazantzakis
„În somn doarme trupul, dar sufletul veghează. (…) Uneori mintea nu te urmează, e obraznică și se împotrivește. (…) Sunt făcut din lutul acesta, spuse el, un opaiț de lut din pământul acesta. (…) O să mor când va fi ceasul; nu mai devreme, nu mai târziu. (…) Cât timp există pe lume flori și copii și păsări, nu te teme… toate vor merge bine. (…) În toate zilele și săptămânile acelea noi amândoi am trăit bucuria și graba și dragostea păsării care-și clădește cuib. În zilele acelea sfinte , pentru prima oară am descoperit ce înseamnă pasăre, ce înseamnă cuib, ce bucurie e să vezi măruntaiele tale pline de ouă. Și toată viața vor străluci în amintirea noastră zilele acelea, pline de bucurie, tandre, ca niște ceremonii de logodnă”.
Și un ultim pasaj pe care îl dedic cu drag unui prieten ce zămislește, „dumnezeiește”, un vin rubiniu cu care obișnuiește să ne astâmpere setea când osteniți ne întoarcem din tura de munte la locul de campare: „Doamne, un dumicat de pâine și o înghițitură de vin, ce puțin îi trebuie sufletului ca să prindă aripi. (…) Parcă aș bea vin pentru întâia oară. Licoarea asta merge drept la inimă și o înveselește! Lăudat fie Domnul, care a făcut viile și strugurii! Lăudat fie și omul, fiindcă i-a dat prin cap să zdrobească strugurii și să scoată vin din ei! ”