Chiar dacă pare un subiect plictisitor și lipsit de însemnătate, nu pot trece cu vederea faptul că „botezul numelui” dat lucrurilor și locurilor a reprezentat un proces complicat și care s-a derulat necontenit, nu separat, ci interconectat la toate limbile „Babilonului”, fără a se putea lămuri cu exactitate de ce ridicăturii de pământ ce trece de opt sute de metri altitudine românii i-au atribuit termenul de munte, în timp ce alții îi spun mountain, berg, dag ori hegy, iar adânciturii alungite străbătută de un râu românii i-au zis vale, iar ceilalți au denumit-o valley, tall, vadi sau volgy.
Și atribuirea de nume munților a fost un proces îndelungat și întortocheat, în arealul Munţilor Rodnei, de care mă simt cel mai apropiat, întâlnind atât denumiri de origine latină (Pietrosul, Păltiniş, Repedea, Gușatul, Curăţel, Rotunda, Saca, Netedul, Bătrâna, Omul, Țapul), cât și denumiri de origine slavă (Ineu, Corongiş, Craiu, Puzdra), de origine germană (Rabla, Ştiol, Bruhoaia) şi de origine aromână (Bârla).
În înălțimile rodnene sunt și o serie de munți ce poartă denumiri sugestive: Putredu (locul unde zăpada putrezeşte), Ciungi (un grui tăiat, ciuntit), Pleşcuţa (o culme cheală sau un vârf golaş), Craiu (aşa le spuneau ardelenii pe timpuri principiilor transilvăneni, mai apoi lui Mihai Viteazul, iar mai târziu împăraţilor de la Viena), ori care au în compunere cuvântul cruce: Tarnița la Cruce, Dealul Crucii, Izvorul Crucii, Pârâul Crucii și Muntele Crucea Cheiului.
Întâlnim și multe nume inedite în privința cărora e dificil de deslușit de ce au fost astfel denumite: Vf. Ţifla (în stânga drumului ce duce din Romuli spre Pasul Pietrii), Vf. Cocozâşul (ce veghează asupra Telcişorului), Vf. Posiușiu (nu departe de Pasul Șetref), Piciorul Sâmnidra (pe stânga Anieșului), Vf. Chicerii (la mică distanță de Fiad), Vf. Poclăcilor și Vf. Bașca (din apropierea Peșterii Izvorul Tăușoarelor), Sforacele (nu departe de Poiana Știol), Vf. Găncelău (pe Piciorul Zânei ce se desprinde din Culmea Țapului), Culmea Slănigea (de pe versantul sudic al Muntelui Bătrâna), Zăpodiile Cini (pe Valea Telcișorului), Vf. Ciocoroi și Poiana Bazdaga (pe Culmea Corongișului), Muntele Cișa (între Crăciunel și Corongiș), Momaia și Șarampina (din vecinătatea Pietrosului), Bujdee (lângă Șaua între Izvoare), Gura Noaselor (unde se întâlnesc cele două văi Buhăiescu), Lușca Cârstii (pe Valea Gersei).
Unele nume de munte evidențiază locurile folosite în trecut pentru ținerea târgurilor montane: Nedeia Saşa, Nedeia Laptelui, Nedeia Miraşa, Nedeia Mică, Nedeia Bârladelor, Nedeia Grajdului, Nedeia Seacă, Vârful Nedeii (pe Guşet), precum și vechimea ocupaţiei pastorale pe aceste meleaguri : Staniştea (bătătura oilor), Bârladele (imaşul mieilor), Preluca Șatrei (așa i se mai spunea la stână), Muntele Cailor, Podul Cailor, Zănoaga Cailor, ori Plaiul Bârsanilor, Bâtca Bârsanilor și Tarniţa Bârsanilor, ultimele denumiri amintind de ciobanii din Ţara Bârsei ce vărau în acest ţinut în mod frecvent cu turmele de oi în perioada 1820-1914.
Sunt şi munţi cu nume de răsfăț: Muntele Lucurel (nu departe de Parva), Vf. Căldărușa (între Gersa și Rebra) și Tarnița Scăricelei (pe Culmea Țapului), ori cu dublă toponimie datorată în mare parte păcurarilor someşeni : Bătrâna (Basaraba), Gropile (Cucuiasa), Rebra (Manina) sau Muncelul Râios (Pciatra cea gheroasă) ori Șaua Corongiș (Șaua Lăzilor). Pentru a sublinia absența izvoarelor din anumite zone montane au fost date denumiri precum: Vf. Seaca ( pe Valea Anieșului), Vf. Saca (unde se urcă din Valea Vinului), Vf. Valea Seacă (sub care s-a format Peștera Jgheabul lui Zalion), Vf. Arșicioara (aflat pe Piciorul Piatra Albă), Arșița Săbii (de lângă Romuli) ori Cornul Arșiței (pe Valea Cormaia), iar pentru a sublinia rotunjimile montane s-au pus nume precum Vf. Gogoașa (lângă Vf. Țiflei), Vf. Clăii și Vf. La Cepe (pe culmea principală între Omu și Gărgălău), Vf. Bulgărelului (pe Culmea Țapului) și Vf. Căpățânii (pe Valea Vinului). Avem, totodată, și foarte multe ape „repezi” : Repedea Borşei, Repedea Izei, Repedea Sălăuţei şi Vf. Repedea, două „văi a vinului” (cu ani în urmă aşa i se spunea borcutului – apei minerale) : un afluent de dreapta al Izvorului Băilor şi un afluent de stânga al râului Cormaia precum şi denumirea de „Valea Secii” în trei bazine hidrografice: Baia, Anieş şi Telcişor.
În perimetrul Munţilor Rodnei sunt și locuri care poartă nume identice: Capu Muntelui (nu departe de Pasul Şetref, în capătul culmii Tomnatecului, în vecinătatea Vf. Bârla și în creștetul Muntelui Mihăiasa, înspre locul numit Între Anieşe), Coasta Netedă ( între Vf. Cormaia şi Vf. Ţapului, în porţiunea dintre Vf. Negoiasa Mare şi Vf. Mihăiasa, precum şi pe culmea principală, între Șaua Bila și Tarnița lui Putredu), Pietrosul (cel mare, ce domină cu autoritate depresiunea Borşei, şi cel mic, aflat în compunerea culmii secundare a Ţapului, ce desparte Cormaia de Rebra), Vf. Laptelui (un pisc impunător de pe culmea principală și un vârf aflat pe culmea secundară a Nedeilor, ce desparte Cormaia de Anieş), Vf. Paltinului (unul pe culmea Ţapului şi un altul pe culmea Corongişului), precum şi multe variaţiuni ale termenilor montani: măgură, prelucă, muncel, prislop, zăpodie, cățân, ce sunt întâlniți pe întreg întinsul rodnean.
În afară de cele două vârfuri cu numele de Pietrosu întâlnim și alte multe denumiri de piatră: Pasul Pietrii (între Romuli și Moisei) și în imediata apropiere Preluca de sub Piatră și Ulița de Piatră, lângă Vf. Pietrosul aflăm Piatra Neagră și Piatra Albă, Piatra Buhaiului ( ce se înălță între cele două văi Buhăiescu), Coliba de Piatră (situată sub Vf. Puzdrele) și nu departe Piatra Rea, Piatra Rândunele și Piatra Roșie, dar și Muntele Pietroasa, lipit de Culmea Nedeilor.
Ineul nu a fost dintotdeauna Ineu, ci Kuhhorn (locul cu topitoare de metale), dar și Uno, Ino, Injou, Inou; Anieșul a fost cândva Aranyos (valea aurarilor); Cobășelul s-a chemat inițial Kuhbach (pârâul vacii); denumirea de Călimani a avut ca punct de plecare săsescul Keliman și ungurescul Kelemen (după numele comitelui ce avea posesiuni în acești munți); denumirea de Mireașa sau Mirașa (un vârf pe Culmea Țapului) descinde, din câte se pare, din nyiros (mestecăniș) devenit ulterior mnyiroș, iar Gărgălău, din gherheleu (pășune).
Caracterul echivoc al etimologiei este evident ceea ce înseamnă că stabilirea originii unui cuvânt prin explicarea evoluției acestuia rămâne adeseori o taină de nepătruns, ca orice filă de îndepărtată istorie ce păstrează doar șterse urme ale influențelor reciproce și a repetatelor întrepătrunderi dintre popoare, inclusiv de natură lingvistică.