Cu riscul de a trece peste hotarul nesigur, sensibil, al saturației și cu promisiunea că nu o mai fac anul acesta, în cele ce urmează voi reda încă o colecție de „litere ilustrate”. Dacă Charles Dickens se pretează a fi citit iarna, în fotoliul din fața căminului, Nikos Kazantzakis e de preferat să fie lecturat primăvara, în fața ferestrei, frenezia narativă și explozia ideatică, ce caracterizează cărțile sale, asortându-se armonios cu elanul și entuziasmul naturii renăscute.
„Sărăcuțul lui Dumnezeu” – Nikos Kazantzakis
„Era primăvară, vreme însorită; pomii prinseră să înflorească; viile scoteau muguri, smochinii își deschideau primele lor frunzulițe fragede. (…) – Se unește cerul cu pământul. Nu simți în măruntaiele tale de lut cuvintele Evangheliei cum sunt udate ca niște semințe și cum înmuguresc? Eu simt că înlăuntrul meu măruntaiele mi s-au acoperit cu iarbă verde, și mintea s-a umplut de maci. (…) De câte ori văzusem primăvara în viața mea! Însă acum simțeam pentru prima oară ce înseamnă primăvară; că toate sunt una, că toate urmează aceeași lege a lui Dumnezeu, că pom este și sufletul, are și sufletul primăvara lui și se deschide. (…) Dumnezeu s-a făcut ploaie și plouă în lume. Ce încântare, Doamne, ce fericire! Cum se potrivesc și se fac una pământul, ploaia și mirosul de băligar și de lămâi cu inima omului! Într-adevăr, pământ e omul, de aceea se bucură atât de mult, ca pământul de liniștita ploicică mângâietoare primăvara. Inima mea este plouată, crapă, plesnește mugurul și tu îl ajuți să crească. (…) M-a luat somnul și am avut un vis; se făcea că stăteam întins sub un pom înflorit și sufla Dumnezeu, ca un vântișor înmiresmat, peste mine; acesta era pomul raiului și înflorise! Și deodată, pe când priveam cerul, printre ramurile înflorite, au venit și s-au așezat pe fiecare ramură câte o pasăre mică-mică, precum o literă a alfabetului, și au început să ciripească, la început una câte una, singurică, apoi două împreună, apoi trei, săreau din creangă-n creangă, se uneau câte două, câte trei, câte cinci și ciripeau, fermecate, toate împreună. Un cântec se făcuse acum pomul, dulce, plin de patimă și dragoste și suferință mare. Și era ca și cum, cu mâinile cruce, aș fi fost acum afundat adânc într-un pământ primăvăratic, și pomul acela înflorit ieșea din măruntaiele mele, rădăcinile lui se prindeau de tot trupul meu și-l alăptau; iar bucuriile și amărăciunile vieții mele toate se făcuseră păsări și cântau. M-am trezit, simțind încă ciripitul acela în măruntaiele mele; Dumnezeu încă sufla peste mine. (…)
„Hristos răstignit a doua oară” – Nikos Kazantzakis
„Slujba la biserică abia s-a terminat. E o zi dulce, blândă, și plouă cu soare. Florile de lămâi au început să-și răspândească mireasma în văzduh, arborii înmuguresc, iarba încolțește, Hristos se întrupează în fiecare bulgăraș de pământ. Creștinii se plimbă în sus și în jos prin piață; prietenii se întâlnesc pe drum, se sărută unii cu alții, își spun „Hristos a înviat”. (…) Așa trebuie să fie și în rai. Un soare plăcut, o ploaie domoală, lămâi înfloriți și taifasuri, taifasuri ce nu se mai sfârșesc în vecii vecilor. (…) – Azi e o zi solemnă. Dumnezeu ne vede de-acolo, de sus, și aude tot ce-o să spunem noi, aici, în această odaie. (…) Hristos a înviat, e adevărat, dar în noi, în carnea noastră tot răstignit se află. Să-l înviem și în noi. (…) Să ne ridicăm pentru o clipă mintea deasupra acestor bunuri și plăceri lumești. (…) Duhul Domnului să sufle asupra voastră, și așa cum primăvara se umflă pomii și se deschid mugurii, la fel să se deschidă și inimile voastre, chiar dacă ar fi ca buturugile. (…) Să învie din nou Hristos, dar nu în curtea din fața bisericii, ci înăuntru, în inimile noastre”.
