„Sfințenia vine din dragoste. Toți cei ce cred și iubesc cu adevărat sunt sfinți” – Sf. Ioan Gură de Aur.
Astăzi sărbătorim „Duminica Tuturor Sfinților” sau „Duminica Sfinților Mărunți”, cunoscuți și necunoscuți căci sfințenia nu este rezervată, cum s-ar putea crede la o primă privire, numai martirilor și mucenicilor, a celor schingiuiți și prigoniți, chiar și în zilele noastre, pentru credință; nu este un privilegiu acordat exclusiv „sutanelor negre” ce-și duc traiul în asceză, rugăciune necontenită și post exagerat, ci tuturor deopotrivă și implicit oricărui om obișnuit care caută să fie curat, cumpătat, cuvios, cinstit, corect…; care dăruiește și se dăruiește; care dorește să urce, puțin câte puțin, pe drumul devenirii și desăvârșirii. Sunt semeni care caută sfințenia între zidurile mănăstirii sau în sihăstrie, în timp ce alții o câștigă prin traiul de zi cu zi ceea ce înseamnă că există atât sfințenie monahală, parfumată cu smirnă și tămâie, cât și sfințenie conjugală, laică, mireană, înnobilată cu sudoarea câștigării „pitei” printre ispite.
În acest sens statua și Maica Tereza când amintea faptul că : „fiecare dintre noi poate să fie un sfânt în această lume”, sfințenia nefiind o simplă fantezie, un deziderat de neatins, și nici nu necesită împlinirea unor lucruri supranaturale, ieșite din comun și situate mai presus de voința și de ambiția unui om de rând.
Dintotdeauna au fost și, cu siguranță, sunt și în prezent, chiar printre noi, nenumărați sfinți neștiuți de nimeni, căci sfințenia are felurite forme, porțile-i fiind larg deschise pentru oricine și multe sunt cărăruile ce duc într-acolo.
Sfânt este socotit, de pildă, și sacrificiul suprem pe „câmpurile de bătaie” – cuvânt ce denotă, fără putință de tăgadă, ce copii sunt și oamenii ce se cred MARI. Papa Ioan Paul al II-lea a rostit însă un adevăr ce merită scris de o mie de ori în caiet de școlarii din toată lumea: „Nu există război sfânt; numai pacea e sfântă.” Poate în felul acesta generațiile viitoare vor dobândi înțelepciunea de a renunța la înarmare și de a fi preocupați de bunăstarea tuturor pământenilor. Este clar că toți făuritorii de pace sunt sfinți și trebuie să ne reamintim că nu doar pacea pusă între popoare este pârghia care poate fi trasă pentru accesarea sfințeniei, ci și atunci când reușim să punem capăt vrajbei din frați, a urii dintre doi vecini pentru un petec de pământ…, diferende ce au frecvent la fundament doar o doză de orgoliu exacerbat.
Câte morminte sfinte sunt la Rovine, la Podul Înalt, la Călugăreni, la Plevna, la Mărăști, Mărășești și Oituz?! Plin este pământul de sfinți anonimi, sanctificați prin sângele nevinovat vărsat.
Și prin suferință se poate sui la sfințenie. Se pare că suferința purifică sufletul, îl „degrevează” de deșertăciunile lumești și îl dezbracă de zgura cotidianului, dezvelind astfel esențele existenței și dramul de „dumnezeire” din noi. Dacă Dumnezeu este dator omului ce suferă intens și îndelung, cum se spune, nu cred că-i poate fi refuzată „beatificarea”, și nici raiul, celui care are de îndurat îngroparea propriului copil (de departe, cea mai cumplită durere) sau celei care are de înfruntat moartea adusă de o boală teribilă imediat ce a dat viață unui copil pe care este obligată să-l lase „singur pe lume”. Sunt clipe crude, când oricine e la un pas de a-și „pierde mințile” și totuși sunt semeni care au tăria de a se resemna, cândva, cu gândul că „Domnul a dat, Domnul a luat…” sau cu ideea izbăvitoare că „ nu te poți opune lucrării lui Dumnezeu, el fiind singurul care cunoaște rostul acestei îngrozitoare încercări.”
Spre sfințenie conduce și potecuța îngustă a smereniei cea pururi strălucitoare. Lev Tolstoi afirma că „smerenia este temeiul tuturor, al virtuților și al rațiunii. Nu există nimic mai de folos pentru suflet decât amintirea faptului că omul este o gânganie neînsemnată în timp și spațiu a cărei forță constă doar în înțelegerea acestei lipse de importanță”. Ca atare, numai eliberarea de sine și conștientizarea efemerității, a nimicniciei pământești, sunt de natură să permită accesarea smereniei – acel „aluat” în care sunt armonios amestecate o mulțime de calități capitale -, omul smerit supunându-se fără crâcnire „sorții” și dovedindu-se a fi umil și pios indiferent de împrejurări, cucernic, respectuos cu ceilalți, modest în toate câte sunt, mulțumit „cu ce este și cu ce are” … Și nu e atât de dificil cum avem uneori impresia.
Și sărăcia, strâmtorarea, te strămută în sfințenie. Mamele fac mereu minuni când reușesc să încropească o ciorbă „dumnezeiască” din doi cartofi, o ceapă și trei morcovi; când le fac ca noi, pentru „cel mic”, hăinuțele vechi rămase de la „cel mare”; când spală la copcă, iarna, rufele la râu și aduc apă cu găleata de la fântâna din capătul satului; când seara, frânte fiind, se așază în genunchi, cu copiii primprejur, pentru a mulțumi Domnului că a mai trecut o zi cu bine. În fiecare cimitir, și cu atât mai mult în cel din Maieru, e plin de sfinte „mame-eroine”. Ca atare, este neîndoios că orice mamă care a crescut un copil are în ea un strop de sfințenie. Ce suflet încăpător de sfânt are însă o mamă ce poartă grija a zece sau mai mulți copii și cât de mare trebuie să fie mămăliga ce îi poate pe toți hrăni?!
Am citit pe undeva că mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gura care se roagă. Și pentru a evidenția că lucrurile stau la fel pe toate meridianele spirituale am să consemnez și ce spunea Buddha: „oricâte cuvinte sfinte am citi și oricâte cuvinte sfinte am rosti, la ce sunt bune dacă nu acționăm în acord cu ele”. Prin urmare, nu e îndestulător să ne încadrăm în canoanele de conduită pasivă: să nu furăm, să nu jurăm strâmb, să nu pizmuim, să nu judecăm pe alții și toate celelalte „obligații de a nu face” ce ne aduc, aparent, aura de om cumsecade, titulatura de om cum se cuvine, ci trebuie să facem neapărat și repetat bine, să ne așezăm definitiv în slujba dreptății, demnității, libertății oamenilor indiferent de sex, culoarea pielii, limba vorbită ori „zeul” la care fiecare se închină. Prin urmare, în categoria sfinților pe care merită să îi cinstim astăzi intră și toți cei care au militat, ori chiar au luptat, pentru eliberarea din robie, pentru emanciparea femeii, pentru ocrotirea orfanilor ori pe tărâmul ecumenismului… Și să nu ne culcăm „pe o ureche” șoptindu-ne că s-au epuizat prilejurile de a fi de folos, ajutând, protejând, călăuzind…
Ca un corolar: sămânța sfințeniei este dinadins dosită în străfundurile sufletului nostru și pentru a o face să încolțească și să rodească mai e nevoie doar de un semn cu sens, de o scânteie, de un scripete sau de o scară în spirală, de un salt sau de o smucitură ori … de o simplă scotocire de suflet.