Am în curtea casei mele un nuc aflat la început de drum. Acolo l-am găsit când am cumpărat terenul. Mă aștepta cuminte să vin. I-am pus alături doi mesteceni ce m-au urmat din „Ilva cea Mică” și-un foișor care, dintr-o eroare de meșter, a fost amplasat mult prea aproape de trunchiul lui. Pentru a nu lăsa vântul să-i provoace răni, tăcut și într-un chip plăcut, s-a îndepărtat de acoperiș vreo douăzeci de centimetri. Un nuc simțitor! Nu-l bat toamna cu bota. Nu cred că dă rod mai bogat, cum nu o face nici copilul care este prin violență educat. Mai e și un alt motiv pentru care nu-l bat. Toamna, îmi place să-l vizitez în fiecare dimineață și să mă întorc cu buzunarele pline de nuci. Nu sunt nuci colosale, dar după cum bine se știe nucile mici au coji subțiri în timp ce nucile mari au coji groase ceea ce face ca miezul cu aspect de creier să fie aproape identic în circumferință. Obișnuiesc să le împart, nu chiar frățește, cu o familie de gaițe, obraznice – nu se dau duse nici când mă văd că mă îndrept înspre ele – și foc de istețe. Le-am auzit imitând mieunatul unei pisici și, în alt rând, chiar o alarmă auto. Dar nu mimetismul e cel mai elocvent, ci felul în care sparg nucile. Mai întâi le prind în gheare după care se înalță câțiva metri și le lasă să se lovească de pavaj. Abia apoi le lovesc cu ciocul într-un anumit punct, făcând să iasă la lumină, în întregime, capul boțit al fructului. Sincer să fiu, nu încetez să mă minunez de măreția creației pământene.
Mai țin să vă împărtășesc că înspre nuc și cei doi mesteceni proiectați pe cer ne îndreptăm privirea și când ascultăm de acasă liturghia. În primăvara anului trecut, când „domnii cei deștepți” ne-au încuiat o lună-n casă, am descoperit un locaș de cult situat în București și ctitorit de Marica Brâncoveanu (soția domnitorului Constantin): „Biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi”. Are un cor minunat și doi preoți de excepție. Și mai fac două lucruri deosebite: transmit în direct slujba de duminică și când e timp frumos nu pierd prilejul de a se ruga afară, sub cupola cerului.
Înțeleg ideea că intrarea în biserică, pentru a lua fiecare câte un dram de hrană spirituală, nu a fost condiționată de certificatul de vaccinare. Ceea ce nu pricep este de ce nu este desemnată câte o persoană în fiecare biserică care să pretindă participanților purtarea măștii și respectarea regulilor de distanțare socială. Nici ușa de la intrare nu prea se lasă deschisă și nici ferestrele nu se întredeschid pentru a se asigura o minimă ventilare. Tocmai de aceea, acum când e frig și nu mai putem asculta slujba de pe trotuarul din fața bisericii preferăm să luăm loc în terasa de iarnă (închisă) și să vizionăm slujba oficiată la biserica din București. Duminica trecută nu am fost singuri, fiind prezentă pe parcursul liturghiei o ceată de vrăbiuțe și de pițigoi ce s-au jucat împreună prin copacii viu colorați, stârnind fascinante ninsori de frunze. Ce poate fi mai înălțător?!
Și mai am un „Of” pe care îl voi spune deschis. Deși este un an și ceva de când s-a abătut peste omenire această urgie virală criminală, înalții prelați ortodocși, spre deosebire de căpetenia bisericii catolice, au preferat să tacă mâlc, de parcă s-au ascuns cu toții sub câte o piatră, lăsând în schimb să zburde liberi prin mințile oamenilor vreo doi-trei episcopi ce au contestat existența virusului și eficiența vaccinului, reușind astfel să răsădească neîncrederea în actul medical și să sublinieze un neadevăr: că religia și știința stau pe malurile opuse ale lumii.
O stupiditate fără seamăn relevată și de Biblie. Printre capitolele preferate ale bunicului meu, pe care i le citeam când vederea îl lăsase definitiv, se număra și Proverbele (sau Pildele) lui Solomon, regele înțelept al Israelului, fiul lui David și al Batșebei, născut cu aproape o mie de ani înainte de Isus Hristos. Această scriere similară în conținut cu un cunoscut text autohton: ”Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” este străbătută de un fir roșu, împletit din referirile repetate făcute la adresa tendinței oamenilor de a nu se încrede în știință: „Până când (…) vor urî nebunii știința?” (1 : 22); „Înțelepții păstrează știința…” (10 : 14); „… pentru omul priceput știința este lucru ușor.” (13 : 6): „ … oamenii chibzuiți sunt încununați cu știință.” (14 : 18); „Buzele înțelepților seamănă știința…”; (15 : 7); „ Lipsa de știință este o pagubă…” (19 : 2); „Ochii Domnului păzesc pe cel ce are știință” (22 : 12); sau „Deschide-ți inima la învățătură și urechile la cuvintele științei.” (23 : 12). Tot în acest capitol regăsim și un paragraf de acută actualitate: „Când vă va apuca groaza ca o furtună, / și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, / când va da peste voi necazul și strâmtorarea, / atunci mă vor chema, și nu voi răspunde, / mă vor căuta, și nu mă vor găsi, / pentru că au urât știința…” (1 : 27,28). Și tot în cuprinsul acestor cugetări, urmate de refrenul respectării științei, Solomon atrage atenția că „multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte” (16 : 25), că „omul chibzuit vede răul și se ascunde, / dar proștii merg spre el și sunt pedepsiți” (27 : 12) și că „omul lesne crezător crede orice vorbă, / dar omul chibzuit ia seama bine cum merge, / înțeleptul se teme și se abate de la rău, / dar nesocotitul este îngâmfat și fără frică” (13 : 15,16,17).
În timpul marilor războaie, și pe atunci nu aveau încă statut de funcționari publici – în sensul că nu primeau lefuri de la bugetul de stat pentru a se ruga, în principal, pentru propria lor mântuire – , călugărițele s-au aflat permanent în prima linie sanitară. Și preoții erau prezenți în număr foarte mare pe câmpurile de luptă. Cinste tuturor! Astăzi însă, când ne aflăm într-un război medical de amploare și coasa morții seceră zilnic cu sutele, nici măcar clopotele bisericilor nu bat la unison, la aceeași oră dinainte convenită, pentru a îngenunchea toți preoții, și întreg poporul în spatele lor, rugându-se laolaltă și simultan pentru semenii aflați în suferință ori pentru împrăștierea blestematei boli.
Un prieten de munte și, totodată, un preot cu har a replicat, la un moment dat pe grupul de WhatsApp, că poate „cel de sus” deja s-a îndurat și ne-a miluit cu un vaccin. Într-adevăr, nu știm niciodată cu certitudine unde s-a așezat mâna milostivirii Domnului. Raportat la acest adevăr și la prostia umană, în cele ce urmează voi consemna, chiar dacă poate nu se cade, o glumă pusă pe seama zgârceniei proverbiale a unui scoțian care se ruga fără contenire pentru a câștiga premiul cel mare la Loto până într-o zi când, exasperat de insistență și de repetiția sâcâitoare, a auzit vocea tunătoare a lui Dumnezeu: „M-am săturat să te aud și sunt de acord să te ajut, dar fă și tu ceva: cumpără-ți măcar un bilet”.