Toamna târzie seamănă cu bătrânețea cea bună și blândă. Înainte de toate, amândouă sunt bogate în poame coapte, iar pivnițele-s pline, inclusiv cămara cu experiențe, căci vremea recoltării roadelor (când mâna se preschimbă-n greblă) a trecut de mult, fiecare rămânând cu ce a considerat și s-a încumetat să culeagă.
Păsările călătoare și marile ispite (nu și măruntele pofte pe bucate) au decolat deja spre alte destinații. Nici o adiere de vânt, necunoscută sau netrebnică, nu mai înfioară până la măduvă văzduhul. Soarele, înainte de apus, ca și soarta de om, și-a luat un chip bonom; cerul (chiar și cel de deasupra minții) e inundat acum de albastrul cel mai senin, în timp ce zarea, devenită limpede ca lacrima, descoperă o culegere de „dume puse peste lume” și dosite printre bunătățile așezate de-a valma pe taraba unei vieți derulată pe repede înainte și care nu a fost întotdeauna, integral și pe îndelete, degustată.
În pofida acestei senzații încercate, toamna vieții trebuie să fie perioada de purgatoriu petrecută pe pământ, în care spiritul se curăță de rugina rutinei și de zgura depusă de traiul cotidian, în care cugetul cerne și discerne, exersând renunțarea, curățenia, cumințenia, cumpătarea… Omul nu se poate duce la ultima întâlnire îngreunat și dezgustat de preaplin, ci ușor, smerit și sfințit cu simplitate. N-are cum să se îndrepte într-acolo fluierând și sărind într-un picior, dar nici nu-i firesc să se zvârcolească-n drum, să cerșească, fără rușine, încă o păsuire la plata vieții, chiar dacă termenul e demult depășit. Nici nu spun că e musai să se ducă cu genunchii roși de rugăciuni și cu scriptura subsuoară, deși orice carte sfântă, indiferent de religie, e plină de înțelepciune și ne învață, nu să murim cum pretind unii, ci să ne resetăm existența la ceea ce primează și contează cu adevărat.
Singurul lucru sigur al codrului și al omului e capătul drumului. După viul cel verde al verii, pădurea acceptă însă, cu răbdare și resemnare, ca pe un dat predestinat, desfrunzirea și părăsirea. Trebuie să luăm aminte la această atitudine aristocratică și să conștientizăm un fapt la fel de evident: consumul excesiv de viață dăunează grav sănătății, sau altfel spus: traiul îndelungat are inerente și inevitabile efecte adverse. Tocmai de aceea, dacă frunzele dintr-un copac cad lin și liniștit, ca o ninsoare viu colorată, cu aceeași stăpânire de sine trebuie să se debaraseze și omul de dorințe deșarte, de nimicuri fără noimă, de spaima plecării premature, căci frunza uscată, secătuită de sevă și de satisfacții, nu se laudă că e ultima rămasă pe ram, nu face un titlu de glorie din împrejurarea că e cea mai vârstnică din pomul vieții.
Îmi place să cred că oamenii cu părul alb sunt asemeni arborilor ce se înalță senini spre cer, că frica de moarte nu este direct proporțională cu vârsta, probată întrucâtva de anii marilor eroi și a autorilor oricărei revoluții. Nu cred că este tocmai firesc ca omul intrat într-o stare relativă de „hibernare” – cu arealul și ritmul vieții redus la nici o treime din cât a fost la apogeu – să evite și să ezite când vine vorba de asumarea unor riscuri sau chiar a unui sacrificiu făcut din spirit civic, din solidaritate socială, de natură medicală.
Când soarele dă să coboare după deal, nu trebuie să ratăm momentul pentru purtarea pașilor pe poteci pavate cu frunze pictate și parfumate. Dacă pe timp de iarnă pașii scârțâie pe zăpada înghețată; dacă primăvara, când tălpile presează glia saturată de apă, ei se afundă, șușotind și „mustăcind”; dacă vara fâșâie metalic pe covorul cusut cu fire de ierburi și flori de câmp, acum, când toamna e spre sfârșite, pașii foșnesc cu nostalgie, printre amintiri și vise ce învie.
În aceste zile calde și calme de final autumnal, pădurea e o crăiță pestriță, cu veșminte vopsite într-o largă paletă, pastelată. Molidul oferă, ca de obicei, verdele cel de toate zilele. Fagul pune „în ghiveci” portocaliul. Mesteacănul vine cu o pată inedită de galben, iar părul pădureț și cireșul amar revarsă pe decor câte o picătură de roșu. Fiecare copac pare o imensă floare și fiecare pădure e un amestec aparte, așa cum orice comunitate e compusă din oameni de toate vârstele, naționalitățile și credințele, fiecare aducându-și însă aportul la specificul și la farmecul acelei așezări.
