Munții Piatra Craiului, sau prescurtat Craiul, cum este de montaniarzi alintat, este un petecuț de paradis în care te poți preumbla fără riscul de a te plictisi și în care aflăm de toate (creste celeste, prăpăstii fără fund, padine frumoase, ascunse brâuri de mijloc, peșteri și grote prețioase, avene adânci, canioane și izbucuri deosebite, pânze întinse de grohotiș, turnuri, verticale de sute de metri) și pentru toți: biologi, geologi, speologi, fotografi sau simpli turiști. Nicăieri în țara noastră nu aflăm atâta măreție și diversitate câtă încape în arealul extrem de restrâns al Pietrii Craiului.
În basme cuvântul crai are înțelesul de rege. Crai i-au spus ardelenii și domnitorului Mihai Viteazul, și principilor transilvăneni, precum și împăraților de la Viena. Ca atare, numele purtat de „Uriașul alb de calcar” este evident potrivit, iar formula adecvată de adresare este indiscutabil „Maiestate” sau „Alteță-Regală” când, odată ajunși în fața lui, facem o plecăciune, plină de respect, și o rugăciune, de cerere, de primire în împărăția sa, așa cum, la plecare, o fandare, cu mâna pusă la inimă și un cuvânt de mulțumire este la fel de firesc.
Același sens de rege maiestuos are denumirea de Piatra Craiului atât în limba maghiară (Kiralyko-hegyseg) cât și în limba germană (Konigstein), ceea ce înseamnă că toți, câți suntem prin preajma lui, îi simțim pregnant alura și aura de „Sir”.
În limba română crai se numește și vătaful călușarilor și tot așa i se spunea, pe vremuri, căpeteniei feciorilor din sat. Dar termenul de crai este frecvent folosit și când vine vorba de „magii de la răsărit”, și pentru a puncta puterea de seducție a cuiva, iar expresia „crai-nou” face referire la prima fază a lunii, când are forma unei seceri subțiri. Toate aceste însușiri sunt proprii și Pietrei Craiului: întâietate, farmec, fascinație, atracție…, iar custura ce se înalță iute din verdele pădurii spre albastrul infinit al cerului este într-adevăr îngustă, strălucitoare, zimțată și curbată.
Este un munte miraculos și periculos, recomandat doar drumeților experimentați. Piatra Craiului nu trebuie abordată la început de drum în dragostea pentru munte, ci numai când am început să-l descoperim și să-l înțelegem pe deplin, să-l acceptăm așa cum este și să-i iertăm toanele, și cel mai important: să-l străbatem numai pe potecile pe care ni le-a dat, să nu-l zgândărim cu bățul aventurilor fără rost și să nu amânăm întoarcerea la tabără când ne atrage atenția că vizita s-a terminat.
Această „Crăiasa a Carpaților” (am putea-o porecli și „Albă-ca-zăpada”) ne cheamă tainic, ne invită necontenit, dar fără a ni se oferi în tot, fără opreliști, motiv pentru care, la plecare, senzația resimțită nu este că am cucerit-o, că ne-a săturat, că suntem îndestulați, ci că o mai vrem, și tocmai de aceea, cu toții, visăm aici să revenim.
Alăturat am așezat fotografiile culese dintr-o tură făcută pe Creasta Sudică a Pietrii Craiului: Cabana Plaiul Foii- Refugiul Șpirlea – Zăplaz – Grindu – Coama Lungă – Lespezi – Funduri – Marele Grohotiș, alăturând și câteva boabe de înțelepciune populară.
Creasta Munților Piatra Craiului, văzută dinspre Cabana Plaiul Foii.
Câteva imagini de interior:
Priveliști de panoramă preluate de pe creștetul cărunt al Pietrii Craiului către culoarul Rucăr-Bran, cu mențiunea că în fundal sunt Bucegii, iar printre trupurile de pădure câteva sate minunate: Măgura, Șirnea, Peștera.
Fotografii făcute de sus spre culoarul Tămaș-Zărnești, cealaltă vale ce se vede de pe culme în zare, iar în depărtare apare „Preaînaltul Făgăraș”.
Pentru a putea releva peisajul alpin al Pietrii Craiului și ce presupune luarea bruscă în altitudine o să pun părtașii mei de munte pe post de indicatori și elemente de comparație.
În „Zona la Zăplaz” (situată la intrarea pe traseul ascendent) și în „Cerdacul Stanciului” (aflat în vecinătatea Marelui Grohotiș) întâlnim forme ce aduc cu opera lui Gaudi – cunoscutul arhitect spaniol. Sunt ferestre și găuri scobite în munte despre care se spune că sunt porți spre alte dimensiuni.
La tot pasul dai de un povârniș de calcar, de un abrupt amețitor, de un hău fără fund, de un abis alb, de o genune cât o minune…
Flori frumoase sădite în pământ puțin. Putem învăța de la ele că nu avem nevoie de prea mult ca să fim fericiți și înfloriți sufletește.
Și ultimele imagini cu „Inegalabilul Crai” …
… și un duh, răsărit la asfințit, în văzduh pentru a ne reaminti că: