„Inimile simțitoare cunosc acel ceas încântător când noaptea încă nu s-a lăsat și ziua a trecut, când ultimele raze ale amurgului își aruncă tonurile molatice și strălucirile lor bizare peste toate, înlesnind visarea ce se însoțește nedeslușit cu jocurile de lumini și de umbre. (…) Atunci iluzia își întinde aripile, își înalță sufletul în împărăția fanteziei…” – Nuvela „Punga”, Honore de Balzac
Într-adevăr, dacă „umbra zilei”, clar conturată, umblă umilă după dorințe deșarte, iar în pecetea pusă de „umbra nopții” omul descoperă urme de angelice aripi, în clipele pline de vrajă ale „apusului de soare”, și deopotrivă în ceasurile misterioase când ziua este zămislită, umbrele își pierd identitatea și se întrepătrund într-un fascinant spectacol.
Paradoxal, întunecata UMBRĂ este rodul luminii.
Și omul, pentru a face o undă de umbră pământului, are neapărată nevoie de soare, de lună, de fulger, de foc, de candelabru, de lampadar… Am putea spune că UMBRA este măsura omului, ce vine pe lume din umbră (în chip tainic) și care, după ce lasă ici-colo câteva urme, se îndreaptă spre „Lumea umbrelor”. Umbra poate fi privită și ca un duplicat, sau mai corect, ca o copie falsă, căci e o făptură fără suflet, dar și ca o prelungire telescopică: faima, de pildă, fiind umbra victoriei, care la rândul ei este umbra meritelor și a tenacității. Dar cel mai adecvat este să etichetăm umbra ca fiind o anexă, ca un element secundar și dependent, în condițiile în care este alăturată și alipită posesorului de linie verticală încă de la primirea portofoliului, la intrarea pe teren, și care se predă la final, odată cu echipamentul de joc.
Pe tema umbrei omului și a lanțului invizibil cu care sunt legați, în literatură întâlnim două lucrări cu tentă fantastică: o nuvelă scrisă de Cezar Petrescu: „Omul care și-a găsit umbra” (în cadrul căreia umbra încearcă să-și ucidă stăpânul, decăzut moral, pe parcursul derulării unui coșmar), precum și un roman: „Strania poveste a lui Peter Schlemihl” (despre omul care și-a vândut umbra diavolului, suferința îndurată ulterior și încercările de a și-o recupera), scris de Adelbert von Chamisso.
Când răsare, UMBRA i se înalță omului încet în față; spre amiază, prins în hora amețitoare a vieții, umbra dispare ori doar pare căci uită el un timp de legământ, după care o regăsește îndărătul său, alungindu-se treptat până când asfințitul o face una cu pământul. Indiferent că-i deschide drumul sau îi asigură spatele, important este ca omul să o ducă cu demnitate. Abia când încearcă să mute umbra, contra-firii, dintr-o parte în alta, devine un caraghios, așa cum este tânărul ce se crede un mare înțelept sau bătrânul ce se vrea nebunatic și seducător.
Tihna o poate afla omul numai la UMBRA sentimentului datoriei împlinite. Ce stare de adâncă mulțumire îl cuprinde când se poate așeza la umbra unor fapte bune?!
O UMBRĂ veșnic credincioasă!
Din limba latină am preluat un cuvânt cu nimb de alint: adumbrire, ce are înțelesul de adăpostire la umbră și care este potrivit de folosit, în opinia mea, când vine vorba de a ne așeza sub umbrela răcoroasă a codrilor cățărați în munți. Dintotdeauna mi s-a părut interesant de aflat ce părere au avut înaintașii despre un anume lucru și cum n-am în bibliotecă alte cărți străvechi, cu riscul de a fi catalogat un habotnic religios, voi reda un verset elocvent: „Aduc jertfe pe vârful munților, ard tămâie pe dealuri, sub stejari, plopi și terebinți, a căror umbră este plăcută. ” – Biblia, Osea, 4 : 13
Fiecare om crește la UMBRA cuiva și calcă pe URMELE lăsate de alții. Toți cei care l-au ocrotit și călăuzit merită, cu prisosință, o umbră de recunoștință.
Umbre… și urme de pași ce poartă pe tălpi amintiri despre locuri, oameni și momente.
Numai acela care se pune, mental, în locul aproapelui poate judeca drept. Cel care judecă nu trebuie să rămână deasupra și departe, ci trebuie să intre cu bună-credință în UMBRA („în pielea”) semenului său. În afara tribunalelor însă, are oare omul îndreptățirea de a cântări pe cineva, de a-i pune calificative ori de a arunca peste el o umbră de suspiciune numai pe baza informațiilor culese prin mijlocirea „telefonului fără fir”?
Așa cum norii își preumblă UMBRELE pe versanții munților, croind un „decor dalmațian”, cu pete luminate și întunecate aflate într-o continuă mișcare, tot așa alternează bucuriile și mâhnirile în efemera existență a unui om.
Biblia, în Psalmi, 144 : 4, rostește un adevăr crud: „Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca UMBRA care trece”. Poate nu departe de mâine, prins într-un implacabil șir guvernat de multe variabile, omul e nevoit să-și abandoneze în bătătura casei „jucăreile” adunate (cum spun bătrânii satelor) și să pună la UMBRA unei cruci atât urna cu cenușă a trăirilor consumate până la ultima fibră, cât și movila cu tăciunii stinși în pumnii lui închiși: vârfuri de vise, neatinse; pachete cu regrete; gheme cu temeri fără temei ce l-au bântuit; întrebări rămase fără răspunsuri; gânduri ce nu și-au găsit glăsuire… Dacă omul și-ar reaminti, cel puțin o dată în zi, de această posibilitate, fără a șopti sinelui său că mai are mult și bine de trăit pe pământ, cu siguranță ar strânge pătimaș în brațe fiecare clipă ce-i este dăruită, fără a mai râvni la umbra mărită și în apă oglindită.
Omul din UMBRĂ sau doar o făptură înfricoșată de umbra sa. Justificată atitudine, căci frică trebuie să-i fie, în primul rând, de el și de ce este în stare să facă într-o situație limită, când își calcă în picioare nu doar umbra, ci și principiile.
UMBRA nu lasă urme: alunecă tăcută pe alături și tresare la fiecare gest. Fidelitate, timiditate sau mimetism?
„A venit, a venit toamna, / acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine / sau mai bine cu UMBRA ta.” – Nichita Stănescu
