Cu riscul de a fi acuzat că sunt nostalgic, că fac apologia vremurilor de odinioară, îndrăznesc totuși să spun răspicat şi în mod repetat : mi-e tare dor de satele de munte, de altădată, simple şi sărăcuţe, pitite la poalele pădurii, pe malurile unui pârâiaș curat, compuse din căsuţe de un alb neprihănit sau ”feştite în mieriu” (un albastru intens), cu hăizaş de draniţă, târnaţ îngust şi „mușcate la ferești”.
Înţeleg că lumea merge-nainte, iute, mândră, mânată de noul nemilos, că e normal ca tot ce era în trecut clădit, doar din lemn şi piatră, să dispară. Pricep şi faptul că o casă de lemn e dificil de întreţinut, dar n-am cum să nu tresar când mai zăresc pe ici, pe colo, câte o casă veche, cu bârnele prinse-n cetori, ce mai face stingheră o neînsemnată pată de umbră pământului, ori câte o moară ce stă tăcută şi părăsită, pe malul apei.
Fără îndoială, merită cu prisosinţă salvate, cumpărate şi eventual strămutate, de fiecare comunitate, pentru a fi preschimbată într-un muzeu al satului, mai ales că prin podurile lor, mai afli și astăzi, veritabile lăzi de zestre, în care zac laolaltă blide împestriţate, „ticlazăie” ruginite, icoane pe sticlă afumate, şi care la un simplu semn, ar putea fi readuse la lumină.
Nici viaţa socială intensă, ce pulsa în satul de demult, nu o mai simți acum. Cu ani în urmă, între case erau cărări, dar acum, împrejmuirile dintre vecini nu mai au portiţă sau pârleaz. E limpede că, în prezent, nevoia de celalalt este neînsemnată. Cu ani în urmă, se făcea clacă, pe neamuri ori pe gospodăriile unei uliţe. Iarna zăreai înşirate pe drum sănii trase de boi, ce aduceau din câmp fânul pentru vite, iar mai apoi, spre primăvară, care încărcate cu gunoi de grajd, îndreptându-se spre ogoarele ce aşteptau cuminţi să fie însămânţate. Vara, vedeai cosaşii adunaţi roată la umbra unui copac pentru a lua prânzul, în fâneaţa învârstată de brazde, iar toamna se făceau şezători pentru tors lâna ori pentru depănuşat ştiuleţii de porumb, în șura grajdului. Oamenii se întâlneau, duminică de duminică, la biserică, iar mai apoi la crâșmă, la hora din dugheană, şi se ajutau la greu, cu o mierţă de grâu, cu o „șurincă” de slănină ori cu câţiva creiţari.
Astăzi, oamenii s-au „dedat la dulce”, nu mai trăiesc în satul ce le-a fost sorocit la naştere. Se duc care-ncotro, spre alte zări, îndepărtate, pentru a câştiga mai lesne banul, iar majoritatea celor rămaşi acasă, s-au angajat la „făbrică”, unde mălaiul se coace de două ori pe lună : la plată şi la chenzină, cum îmi spunea cândva o bătrânică. Prin urmare, multe pământuri sunt sălbăticite, grajdurile sunt aproape goale, iar la poartă abia mai vezi doar câteodată stând de vorbă doi bătrâni, așezați pe bancă, în plin soare, fiindcă nucii rotați de altădată au fost și ei retezați, când s-au clădit gardurile sofisticate de fier forjat, pentru a ne lăuda și separa de celălalt.