Cu riscul de a fi acuzat că sunt nostalgic, că fac apologia vremurilor de odinioară, îndrăznesc totuși să spun răspicat şi în mod repetat : mi-e tare dor de satele de munte, de altădată, simple şi sărăcuţe, pitite la poalele pădurii, pe malurile unui pârâiaș curat, compuse din căsuţe de un alb neprihănit sau ”feştite în mieriu” (un albastru intens), cu hăizaş de draniţă, târnaţ îngust şi „mușcate la ferești”.
Înţeleg că lumea merge-nainte, iute, mândră, mânată de noul nemilos, că e normal ca tot ce era în trecut clădit, doar din lemn şi piatră, să dispară. Pricep şi faptul … Citește mai departe