Inedite (stranii și surprinzătoare) sunt cuvintele rostite, cu aproape trei secole înainte de primul zbor cu un avion, de Leonardo da Vinci : „Odată ce ai încercat zborul, vei păși totdeauna pe pământ cu ochii ridicați spre cer, acolo unde ai fost și vei dori mereu să te întorci”. Această aspirație spre zbor a marelui geniu renascentist s-a materializat în diverse și cutezătoare proiecte, datele culese de el, despre atmosferă, fiind folosite apoi, la două veacuri distanță, pentru realizarea baloanelor cu heliu și hidrogen. Cu un astfel de balon, în anul 1783, s-a reușit întâia înălțare la cer a omului.
Indiscutabil, milenii de-a rândul, pentru oameni zborul a reprezentat invincibila tentație și suprema fantezie, fiind asociată cu o desprindere de rădăcini, de ancoră; cu dezlipirea de lutul din care au fost modelați, pe care își târăsc traiul și în care le este dat să se întoarcă. În esență, zborul echivalează cu o evadare dintre ziduri și zăbrele, cu o ridicare din noroi și o atingere a infinitului din noi, dorința de a deveni coproprietar pe cer – alături de Dumnezeu – și de a încerca senzația nemărginitei libertăți fiind motoarele ce l-au împins pe om să ia cu asalt această redută a depășirii limitelor cu care a fost investit. După această mare victorie, și încă una repurtată ulterior (crearea roboților – „ființe” artificiale, cu minte multă și lipsite de suflet, capabile să preia, la un moment dat, stăpânirea lumii), omului i-au mai rămas de cucerit doar două vârfuri: posibilitatea de a se reproduce în laborator și capacitatea de a realiza un prototip-uman fără de moarte, care să se bucure de eternitate, egalându-l astfel pe creator.
Omul a crescut cu capul în nori, cu ochii după tot ce zboară – după acvile, după avioane, după vise… -, și obișnuiește să se întrebe, invadat de invidie pe purtătorii de aripi, cum se vede lumea din văzduh. Abia deunăzi, de când cu dronele, a realizat, și mai pregnant, ce sărac este în imagini și de câte priveliști de panoramă este privat.
Mă închin, cu respect și recunoștință, în fața celor care spintecă aerul, decolând și aterizând din înaltul cerului.
Se spune că, în timp ce cuvântul merge pe jos, gândul zboară deasupra unui cuib de cuci, deasupra unui club de nuci…
În ceea ce mă privește, prefer să simt pământul sub tălpi. Nici în cavitățile carstice, când n-am deasupra capului bolta cerească, nu mă simt tocmai confortabil. Să învingi gravitația, de unul singur, și să înfrunți curenții de aer (ascendenți și descendenți) cu o pânză și trei sfori, este cu mult peste știința, „putința” și stăpânirea mea de sine. De aceea, cobor din înaltul cerului, pe poteci de munte.
Este uluitor zborul aerodinamic al cocorilor, cu alinierea lor în trepte, sub formă de triunghi, facilitând în acest chip înaintarea. Și viteza de deplasare este impresionantă, sincronizarea și sunetele scoase la fiecare bătaie de aripi fiind aidoma unui echipaj de canotaj de 8+1 vâsle.
De câțiva ani, în cursul iernii, curtea casei mele devine o cantină a sărmanelor aripioare. Pentru mine acest lucru înseamnă foarte puțin (un pumn de semințe), pentru păsări, însă, reprezintă eradicarea unui chin (foametea) ori singura lor șansă de supraviețuire.
E o bucurie fără de seamăn să asculți ciripitul vesel – de pițigoi fericiți și vrăbiuțe sătule – ce se înalță de prin ramuri. De curând, și perechea de mierle, ce cuibărește în gardul viu din vecinătate și care ne încântă auzul primăvara, își petrece frecvent zilele dalbe în ramurile albe ale mestecenilor. Le-am improvizat și lor o hrănitoare dintr-o caserolă de plastic, mai înaltă, în care am tăiat un rotund de intrare. Iar duminică dimineața, pentru prima dată anul acesta, am auzit-o și pe înaripata ce vestește: „Cici-Cici primăvara”, cum o alinta bunica. Împrejurări și întâmplări de o măreție simplă („copilării”), la care nu luăm aminte fiindcă ne grăbim mereu – în timp ce ne plângem de programul foarte încărcat -, alergând aiurea-n tramvai (adică trudind în van) și încercând de toate, fără se ne sinchisim că ne ies puține și prost și fără să schițăm măcar o scară de valori, o ordine de prioritate.
E limpede că nu sunt rândunele sau codobaturi, cele mai elegante păsăruici: cu frac negru și cu alb impecabil pe cămașă. La o primă impresie par două ciori (de parcă ar fi ceva rău în asta), nu de semănătură (care sunt înveșmântate numai în negru), ci grive (ce au și gri, chiar și pe aripi), și totuși sunt o pereche de stăncuțe, la care doar ceafa și dosul gâtului sunt cenușii. Fac parte din familia corbilor, trăiesc 50-60 de ani și sunt păsări cu ochi-mărgele și extrem de expresive, mișcările și gesturile felurite pe care le fac reflectând cu putere stări, senzații, sentimente…
În loc de final, așez alăturat un fragment dintr-o carte despre Sfântul Francisc, protectorul păsărilor:
„ – Mi se pare, zise el, că de azi-dimineață am început să înțeleg limba păsărilor; ai ascultat? Vorbesc și ele despre dragostea lui Dumnezeu. (…) Se auzi ciripit gălăgios deasupra lui și săltă capul. Un stol de vrăbii zburau și veneau către platan, la cuiburile lor, să înnopteze; se așezară pe crengi, se împrăștiară prin curte și se porniră să ciripească bucuroase, înainte să intre în căsuțele lor și să-și sprijine capul în pieptul lor pufos, ca să adoarmă. Francisc înaintă încet spre apa curgătoare unde făcuseră adunare păsările și întinse mâinile să le zică bun venit.
– Frate Leo, îmi spuse el, stai, nu mișca, să nu le sperii; nu am traistă cu grăunțe să le arunc, o să le hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, să asculte și să meargă și ele în rai. (…) Se întoarse către păsări, se aplecă spre ele cu brațele deschise și începu să predice: – Păsărelelor, surioarelor mele, Dumnezeu, Tatăl păsărilor și al oamenilor, vă iubește mult și voi știți asta. De aceea, când beți apă, ridicați la fiecare înghițitură, căpșoarele voastre spre cer și-i mulțumiți; iar când soarele vă lovește, dimineața, pieptuțul, vă umpleți de cântec, zburați din creangă în creangă și slăviți pe Dumnezeu, care trimite soarele, copacii verzi și cântecul; și urcați spre cer, să fiți mai aproape de el, să vă audă. Iar când cuiburile voastre se umplu de ouă și ședeți, mame, deasupra lor să le clociți, Dumnezeu se face vultur, se așază pe creanga din față și cântă să vă odihnească. (…)
Surioarelor mele, vrăbiuțelor și porumbițelor, gândiți-vă ce bucurii v-a dăruit Dumnezeu – v-a dat aripi să străbateți văzduhul, v-a dat puf să nu înghețați de frig iarna și a împrăștiat pe pământ și-n pomi grăunțe de multe feluri, să nu răbdați de foame. Și a umplut de cântec pieptul și gâtlejul vostru. (…) Bine-ați venit, surioarelor noastre, rândunelelor, care ne aduceți în fiecare an, pe aripile voastre, ca niște săbii, primăvara, Frig încă, ploi, soare pleșuv, dar voi vă simțiți inima caldă, plină de vară, și vă așezați pe țiglele ninse ale caselor, bateți din aripi din creangă neînflorită în creangă neînflorită și ciuguliți cu ciocurile voastre tăioase iarna ca să plece. Iar la A Doua Venire, voi, rândunelele mele, înainte de toate celelalte zburătoare și înainte chiar și de îngerii cu trâmbițe, o să zburați prin cimitire și o să-ncepeți să ciripiți pe pietrele de mormânt, cântând Învierea; iar morții vor auzi și vor sări pe florile de mușețel să salute primăvara veșnică! (…) Rândunicile băteau din aripi bucuroase, porumbeii gângureau, iar vrăbiile se apropiau și ciuguleau cu tandrețe rasa lui Francisc. El ridică mâna deasupra capetelor lor, făcu semnul crucii și le binecuvântă. Apoi le făcu tuturor cu mâna și își luă rămas bun de la ele.
– S-a înserat de-acum, surioarele mele, vrăbiuțe, porumbițe și rândunele, s-a înserat, mergeți să dormiți; iar dacă v-a dat Dumnezeu harul să aveți vise, să dea Domnul ca astă-seară în somnul vostru s-o vedeți pe Preasfânta Fecioară a rândunicilor zburând deasupra cuiburilor voastre ca o rândunică mare.” – romanul „Sărăcuțul lui Dumnezeu”, Nikos Kazantzakis