În miezul rugăciunii rostită de către Iisus Hristos – singura, de altfel, și oferită doar cu titlu exemplificativ – este pusă „pâinea noastră cea de toate zilele…” (Matei 6:9). Nu e deloc de mirare, căci în discursul dur al izgonirii primilor oameni din rai se subliniază: „… blestemat este acum pământul din pricina ta; cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale…” (Genesa 3:17) Și să nu uităm că prima minune înfăptuită de Iisus Hristos (la nunta din Cana Galileii) s-a petrecut prin înmulțirea pâinii și ce alăturare ademenitoare de arome răsare din înmuierea ei în vin.
Când privesc farfuriile de perete, pictate cu spice, ori aflu pe cale o „strașnică semănătură”, gândul îmi zboară spre odinioară și simt cum sporește (sufletește) o datorie față de mine și față de sătenii copilăriei mele: țărani înțelepți, încăpățânați, îmbrăcați numai în straie curate, de lapte (negre le erau numai opincile, clopul și chimirul), cu fețele arse de soare și mâinile bătătorite de trudă. Abia la ani distanță, am realizat că acei vrednici truditori de glie au reprezentat, cu cinste, ultima generație de țărani autentici. Parcă-i văd cum obișnuiau să învăluie cu ochii, limpezi ca cerul, hotarul; cum măcinau spicul între palme ca să vadă dacă boabele sunt coapte; cum făceau semnul crucii peste pâinea, aburindă și înmiresmată, scoasă din cuptorul ce trona în fiecare curte… Și tot pe atunci și tot cam pe vremea asta, mai-nainte de a trage prima brazdă, plugarul și pogoniciul (flăcăiașul ce mâna boii) se așezau în genunchi, lângă plug și se rugau, la cel de sus, ca să le dea rod bogat, sfințind apoi semințele împrăștiate pe arătură cu agheasma păstrată anume de la Bobotează. Câtă credință sălășluia în suflete și cât alb se revărsa peste verde: pomi în floare, veșminte de îngeri, plete cărunte, boi dalbi, coțofene pogorâte pentru prânz…
