În oglindă

Întrebat fiind despre factorii care distrug ființa umană, Minunatul Gandhi (i se datorează câștigarea independenței Indiei fără a se face uz de război) a dat, fără ezitare, un răspuns ce merită să fie de toată lumea cunoscut: „Politica fără principii, plăcerea fără angajament, bogăția fără muncă, înțelepciunea fără caracter, afacerile fără de morală, știința fără umanitate și rugăciunea fără caritate. Viața m-a învățat că lumea este amabilă dacă eu sunt amabil; că persoanele sunt triste dacă eu sunt trist; că toți mă iubesc dacă și eu îi iubesc; că toți sunt răi dacă eu îi urăsc; că există fețe zâmbitoare dacă eu le zâmbesc; că există fețe amărâte dacă eu sunt amărât; că lumea este fericită dacă eu sunt fericit; că lumea se supără dacă eu mă supăr; că există persoane recunoscătoare dacă eu sunt recunoscător. Viața este ca o oglindă: dacă zâmbesc, oglinda îmi întoarce zâmbetul. Atitudinea pe care o am în fața vieții este aceeași pe care viața o va lua față de mine. Cine vrea să fie iubit, să iubească! Unicul motiv să fii fericit este pentru că tu hotărăști să fii fericit”.

Într-adevăr, viața e pusă-n oglindă: dacă o privim cu drag, cu afecțiune ne va surâde și ea, iar dacă o tratăm cu înnegurare, cu aceeași stare negativă de spirit ne va răsplăti, regula fiind valabilă și în relația cu celălalt: bine faci, bine primești; cinste dai, cinste găsești…

Lucrurile se petrec, în oglindă, și în sala de judecată: dacă președintele completului de judecată este calm, cumpătat, elegant în exprimare și respectuos cu toți cei de față, și avocații, și părțile din litigiu vor proceda asemenea lui, ședința de judecată desfășurându-se cursiv și întrunind cerințele de solemnitate; în schimb, dacă judecătorul este ursuz, grăbit, arțăgos, ironic…, și atmosfera în sala de judecată este una deosebit de tensionată.

Tot în „Sala Pașilor Pierduți”, vrajba vecinilor și gâlceava soților sunt relatate inversat, ca într-o oglindă deformată, de către împricinați cu privire la debutul, dinamica și culpa producerii lor, reproșul reciproc putându-se circumscrie în doar câteva cuvinte: „Tu ești de vină, eu am dreptate!”, după cum partajate și, în mare parte, răsturnate sunt și depozițiile martorilor, unul și același fapt fiind adeseori, din varii motive, perceput și priceput diferit.

Hotărârea pronunțată de judecător oglindește doar un adevăr judiciar: relativ, subiectiv, fundamentat exclusiv pe materialul probatoriu administrat în cauza dedusă judecății. Ca atare, nu întotdeauna are câștig de cauză cel care, pe fond și după bunul-simț, pare să aibă dreptate, ci acela de partea căruia este legea și care reușește, cu probe, să dovedească realitatea susținerilor sale.

Au trecut trei decenii de la revoluție și în marile unități militare (dezafectate și cu clădiri vândute la bucată) puteau fi deschise unități de executare a pedepsei privative de libertate care să ofere condamnaților condiții decente de detenție. Dacă privim în oglinda timpului, zărim și politicieni care s-au aflat la putere și care, fără mari eforturi, puteau realiza un asemenea deziderat, și care odată ajunși în incinta penitenciarului (de regulă, pentru rușinoase fapte de corupție), încep să țipe ca din gură de șarpe și să se plângă la forurile internaționale, invocându-și propria culpă și uitând că în viață primim ce oferim și culegem ce semănăm.

În oglinda publică ( de natură statistică), justiția – chemată să tranșeze un diferend ori să sancționeze un derapaj social – nu are cum să se reflecte într-un procent însemnat de încredere ori să aștepte aplauze la scenă deschisă. Nu-i cum, căci în materie civilă numai o parte câștigă procesul (uneori, fiind și ea nemulțumită că nu i-au fost admise toate capetele de cerere ale acțiunii), iar pe tărâm penal, prea puțini inculpați își exprimă satisfacția pentru soluția dată, apreciind, de pildă, că una dintre fapte nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de care este acuzat, că nu este vinovat ori că a fost provocat, că pedeapsa e mult prea mare raportat la circumstanțele concrete ale comiterii faptei…

Și în traiul cotidian, sunt aspecte pe care le deslușim numai în imaginea proiectată-n oglindă: judecăți și prejudecăți, tălmăciri și răstălmăciri, calități și defecte sub acoperire…

În oglindă nu ne putem regăsi. Ea nu readuce imaginea noastră din trecut ( nu e, nicidecum, retrovizoare) și nici nu ne ghicește pe chip viitorul. Și totuși, insistăm să ne privim în oglindă, nu pentru a descoperi cine și cum suntem (per ansamblu, cam știm), ci pentru a constata cum arătăm, după care contestăm ce vedem și nu avem tăria de a recunoaște aspecte ce tot mai limpede se întrevăd, amăgindu-ne că vârsta e doar un număr care n-are de-a face cu tinerețea sufletului, că firele de păr alb conferă un plus de farmec înfățișării, că cicatricile sunt singurul semn distinctiv al hambarului înțesat cu experiență…

Luciul apei e oglinda naturii, o oglindă ce întoarce imaginea cu susul în jos pentru a-și putea spăla fața și vârful copacilor, și cerul… Cu ani în urmă, când și-a zărit pentru întâia dată chipul în sticla unui geam, Cero (un labrador-cafea cu lapte) s-a speriat îngrozitor și a început să latre, nerealizând că este tocmai el proiectat în oglinda ferestrei. M-am întrebat atunci dacă n-ar fi mai bine fără oglinzi.

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. E real, sunt ochi expresivi ce dezvăluie foarte multe (în stare brută), nu însă și chestiunile esențiale necesare pentru o deplină edificare, așa cum nici cuvântul, nici comportamentul nu sunt suficiente în acest scop. Oricum, de principiu, oglinda reflectă doar frumusețea sau urâțenia chipului (pe deopotrivă puse la latitudinea gustului), personalitatea ori caracterul rămânând dosite dincolo de aparențe. În schimb, prietenii ce ne însoțesc vorbesc de la sine despre noi, în timp ce simțirea este o veritabilă oglindă a devenirii și desăvârșirii noastre.

Oferind sinceritate, oglinda copiază cu fidelitate chipul. Poate de aceea, resimțim o oarecare teamă de oglindă (de a nu ne da cumva de gol) și se-ntâmplă să nu ne dăm jos masca nici măcar când suntem rămași singuri acasă.
Și, totuși, oglinda are tot mai multe riduri… De ce oare?!
Ce dezgustătoare e lipsa de smerenie a virtuții ce se admiră îndelung în oglindă, în timp ce, galeșă, întreabă: „Oglindă, oglinjoară cine e mai desăvârșită din țară?”.
Pentru simplul fapt că oglindește, balta tinde să se creadă un petec însemnat de cer. Și ignoranța când se privește în oglinda funcției își șoptește „Doamne, ce înțeleaptă și prețuită sunt!”.
„Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește…” – Biblia, Genesa (Facerea), 4:7. Așa este, cu avers și revers, cu dus-întors (și efect de bumerang) sunt toate întâmplările și împrejurările din viață noastră și să fim convinși că numai „dăruind, vom dobândi!” (Nicolae Steinhardt).
Și dacă tot se spune că numai privindu-ne în oglindă putem zări persoana care ne poate schimba în bine viața (singura responsabilă de fericirea noastră), închei cu o urare doldora de conținut: SA DEA DOMNUL CA DIN OGLINDĂ SĂ VĂ PRIVEASCĂ, FĂRĂ ÎNCETARE, UN CHIP SENIN ȘI MULȚUMIT!