Poate ca o premoniție a martirajului la care urma să fie supus, tocmai de către poporul pe care l-a înălțat și luminat, Nicolae Iorga spunea: „Cea mai mare recunoștință pe care o poți dori de la unii oameni e să nu-ți fie recunoscători” și tot el afirma pe tema obligațiilor morale ce incumbă înzestratului față de binefăcătorul său: „recunoștința e, înainte de toate, o datorie către tine”, „ e dobânda împrumuturilor sufletești”, iar „viața fiind un dar, nu-l da îndărăt decât cu toată cuviința și cu o deplină recunoștință”.
În același sens, în Talmud (cartea de învățături iudaice) se recomandă: „nu arunca cu pietre în izvorul din care te adapi”, în timp ce Alphonse de Lamartine sublinia: „recunoștința nu se prescrie niciodată dacă memoria este bună și inima dreaptă”. Dar cum recunoștința este o floare foarte rară, „ce nu crește pe toate șanțurile” (proverb românesc) și care se veștejește repede, lesne-i dată uitării facerea de bine și pe autorul ei.
Când rostesc cuvântul nerecunoștință gândul îmi zboară, de îndată și de fiecare dată, la Iuliu Maniu, avocatul cu doctoratul în drept acordat de Universitatea din Budapesta; marele artizan al momentului de excepție, al clipei de culme ( de apogeu) a României: 1 DECEMBRIE 1918; președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (decembrie 1918 – aprilie 1920); prim-ministru al țării, în trei rânduri, în perioada interbelică; președinte de partid timp de aproape 23 de ani; intelectualul de mare clasă ce și-a slujit, cu onoare și demnitate, țara… Și totuși, noi, românii, l-am condamnat, pentru înaltă trădare, la temniță pe viață (când avea vârsta de 75 de ani) în urma unui simulacru de proces penal desfășurat pe parcursul a doar 13 zile (29 octombrie – 11 noiembrie 1947) și l-am supus unui tratament crud, inuman și degradant – pe care l-a îndurat, timp de cinci ani, fără șovăire și vreo urmă de slăbiciune-, MARELE OM POLITIC ROMÂN găsindu-și sfârșitul într-o celulă insalubră situată la parterul Penitenciarului Sighetul-Marmației. Și ca să aruncăm parcă și mai mult anatema asupra noastră, de neam nerecunoscător, am mai săvârșit o reprobabilă grozăvie: i-am abandonat trupul neînsuflețit, pe ascuns, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor (de la marginea orașului Sighet) și fără a așeza nici o cruce la căpătâi, deoarece și faptul că se va cunoaște mormântul acestuia era considerat un pericol pentru regimul comunist. Abia în anul 1998 a fost îndreptată grosolana eroare judiciară, Iuliu Maniu fiind reabilitat, iar pedeapsa complementară a confiscării averii definitiv înlăturată. Ulterior, în anul 2019, prin grija exclusivă și vrednică de laudă a Parohiei Greco-Catolice din satul Bădăcin, s-a reușit renovarea casei părintești, lăsată parcă dinadins în paragină și de izbeliște, după ce a fost folosită inclusiv ca sediu de CAP și depozit de îngrășăminte chimice. În schimb, nu a fost încă identificat locul de înhumare a lui Iuliu Maniu. Ce soartă cruntă și, totuși, nici o condamnare – ori blamare răspicată și repetată – a românilor vinovați, căci nu rușii l-au condamnat (cum necontenit căutăm să pasăm responsabilitatea), ci noi românii și tot noi l-am chinuit în închisoare, răsplătindu-l nu cu recunoștință, cum merita „Sfinxul de la Bădăcin”, ci cu foame, frig, refuz de tratament medical… Și ne mai mirăm că nimic nu iese din prima ca popor, că facem doi pași înainte și trei înapoi ori croșetăm la firul istoriei cu „două pe față și două pe dos”.
„La Bădăcin, parcă și aerul este mai proaspăt. În liniștea grădinii mele uit de greutățile zilnice pentru că aici mă simt, cu adevărat acasă”. – Iuliu Maniu
Cimitirul dintre pini a familiei Maniu. Pe crucea din dreapta stă scris „Aici trebuia să odihnească marele om politic Iuliu Maniu, 1873-1953”. Extrem de emoționant!!!
„Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârșite și, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin („Viața e ca o bucătărie; miroase urât și, ca să mănânci bine, trebuie să te murdărești pe mâini”, dar, din nefericire, la noi, și pe manșete) era lege, cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veșnic de albul imaculat al zăpezii”. – Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român” , Editura Univers Enciclopedic, 2011.
„Rar bărbat politic mai sobru, mai modest. Văzându-l de aproape, nu o dată, mi-am zis: Mare forță e modestia. N-a visat, n-a râvnit niciodată avere. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administrație. Și nu o dată i s-a oferit. În casa lui din Bădăcin… nici tablouri de preț, nici bronzuri. În București, o odaie de hotel, la Athenee Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de Palace. Și nu e o micșorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăița lui, pe un colț de masă, pâinea neagră din care tăia tacticos cu un cuțitaș și câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin. Un ascet. Iar în colț, pe masa de lucru, vedeai numai două cărți: Biblia și broșura oficială de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufletești, cealaltă pentru cele trupești, în necontenitele deplasări politice”. – Constantin Xeni, Figuri ilustre în epoca României Mari, Editura Oscar Print, 2009.
„Aminteam aici de Dealul Țarinei. Să mă opresc o clipă asupra legăturii sufletești dintre această așezare strămoșească a noastră și Maniu. Cred că nicăieri nu se simțea mai mulțumit ca acolo. Când putea – mai ales evadând din frământările politice de după Unire – alerga la obârșia familiei noastre, măcar numai pentru o zi sau două. Parcă revenea să se atingă de pământul strămoșesc ca să afle liniștea gândurilor și ca să ia puteri morale noi în acțiunile lui adeseori atât de grele”. – scriitorul Ionel Pop, fiul vicarului episcopesc de Năsăud (Ioan Pop) și al surorii lui Iuliu Maniu (Elena). După moartea prematură a preotului din Năsăud, Iuliu Maniu a fost cel care a suportat costurile creșterii și educației copiilor văduvei Elena.
„În Țara Românească în care alții n-au nici un scrupul în alegerea mijloacelor ca s-ajungă la șefie și să obțină puterea, Iuliu Maniu e omul politic, care, de dragul unor principii, demisionează din fruntea guvernului și părăsește conducerea partidului…” – Stere Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, 1991.
„Iuliu Maniu s-a remarcat prin eleganță, nu numai vestimentară, dar și de comportament, dublată de o intransigență absolută în argumentarea ideilor, cu folosirea unui vocabular elevat și demn. (…) La guvernare ca și în opoziție, a înțeles să fie un om modest și integru. Orice încercări ale adversarilor politici de a-l implica în afaceri oneroase pe seama statului român au fost sortite eșecului”. – Ioan Scurtu, „Iuliu Maniu ”, Editura Enciclopedia, 1995
„Haideți, așadar, să-l primim pe Iuliu Maniu în casele noastre cu respectul cuvenit numelui său și descendenței sale de nepot al lui Simion Bărnuțiu și al lui Ioan Rațiu, și să-l conducem spre poarta cea mare a istoriei noastre naționale cu smerenia ce se cuvine a fi arătată unui martir, unui om politic pentru care morala și politica erau sinonime, pentru omul care n-a trăit decât în credință. Credința în Dumnezeu, în democrație și în neamul românesc.” – Revista Historia, articolul „Iuliu Maniu – morala și politica”, autor Dan Falcan.
