„Cine uită, nu merită!” – Nicolae Iorga
De două decenii, în Piața Morii din Bistrița, ne întâmpină, tăcute, câteva stane de piatră cioplite, cu sârg, cu har, de către artiștii participanți la o tabără de sculptură organizată în anul 2002, dar cum statuile nu ne pot trage de mânecă pentru a le admira și cum ne obișnuim repede cu tot ce este deosebit sau desăvârșit, trecem nepăsători pe lângă ele – de parcă nici nu sunt pe pământ -, UITÂND definitiv de existența lor și de cei care le-au zămislit.
Și nu-i, nicidecum, de mirare, în condițiile în care uităm, adesea, să trăim bogat și să îmbătrânim frumos; uităm să învățăm din întâmplări și împrejurări prost gestionate; uităm să scotocim, printre prilejuri, după sfânta stare de bine (de preaplin sufletesc); uităm să facem mici fapte, de bunătate; uităm de esențele vieții; uităm de drumul drept și de calea de mijloc; uităm de virtuți și de valori ce merită răsădite; uităm de moarte și de Dumnezeu, de parcă am câștigat veșnicia, cu doar doi lei, la „loz în plic”.
Ioan Gură de Aur a subliniat că „ atunci când ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le UITĂ ”, iar de pe undeva-cândva am reținut altceva: „ atunci când regretăm păcatul, Dumnezeu îl aruncă în MAREA UITĂRII și pune pe țărm un afiș ce atenționează că pescuitul este interzis.”
Nu sunt pe deplin convins că iertarea păcatelor – acordată de preot -, este opozabilă lui Dumnezeu, știu însă că spovedania, precedată de căință, contribuie decisiv la eliberare și debarasare, la resetare și repornire la drum, la dorința de schimbare în bine.
Recunoștința nu costă nimic, nu presupune să dăm sau să facem ceva (nu necesită diminuări patrimoniale), ci doar respectarea unei obligații de a nu face: de a nu lăsa să cadă în uitare datoria morală pe care o avem față de un binefăcător.
În același sens, Schiller a spus că „UITAREA este cea mai nobilă răzbunare”; un proverb englez concluzionează că „răzbunarea este mai costisitoare decât UITAREA”, Thomas Szasz a subliniat că „ prostul nu iartă niciodată, naivul iartă și UITĂ, înțeleptul iartă, dar nu UITĂ”, iar Alfred de Musset a sugerat că „în lipsa iertării, lasă să vină UITAREA”.
Când nu te crezi singurul tău stăpân, când nu trăiești cu impresia că poți face orice și că n-ai de dat socoteală nimănui, nu prea te lasă inima să cazi în capcana de a nu ierta pe aproapele care, poate cu fără de voie, ți-a greșit; de a nu uita afrontul – supraevaluat – ce ți l-a adus și de a împinge dușmănia până în pânzele albe.
Și Friedrich Nietzsche recomanda același lucru: „UITAREA și mersul mai departe sunt cea mai mare înțelepciune.”
Și totuși… eu zic să nu îngropăm în uitare și pe înaintașii la umbra cărora am crescut.
Într-adevăr, neaducerile aminte nu sunt, în principiu, de condamnat, uitarea fiind un leac divin (închide rănile sufletești) și un burete pentru șters suferințele, neliniștile, ratările…, căci de-a lungul vieții avem parte – și bine amestecate – de clipe de neuitat și de momente de uitat, repede și definitiv.
Tot pe tărâmul „neuitării” crește și înflorește una dintre cele mai gingașe bijuterii florale: „Nu-mă-uita” (cu denumirea științifică de Myosotis), ce este considerată simbolul iubirii nemuritoare și care este asociată cu amintirile – firave firimituri ale UITĂRII. I se mai spune și „ochii păsăruicii”, e întâlnită inclusiv pe crestele alpestre (preferând totuși locurile umede și umbroase), iar într-o veche legendă germană se povestește că în zorii istoriei, când Dumnezeu dăruia câte un nume fiecărei plante, i s-ar fi adresat impacientată creatorului: „Nu mă uita, Doamne!”, răspunsul primit fiind următorul: „Acesta va rămâne numele tău!”
Această floare – ce se pare că, peste tot, prin lume, răsare – îmi insuflă sentimentul iubirii înălțate până la pragul de sus al uitării de sine. Chiar dacă expresia „uitarea de sine” este întrebuințată, cel mai adesea, cu înțelesul de reverie, de stare de spirit caracteristică omului absorbit, în chip absolut, de preocupările și cugetările sale, uitarea de sine este și miezul altruismului, căci accesarea ei atrage o atitudine de altitudine, de lăsare deoparte, de nepăsare față de interesele proprii, față de ambițiile și așteptările personale, reușind să catapulteze sufletul până dincolo de orizontul îngust și egoist oferit de „eu” și „numai pentru mine”.