Când apusul e aproape și umbra i se pierde, alungită-n spate, pentru om a sosit momentul adevărului și timpul potrivit pentru a evalua retrospectiv parcursul, pentru a trage linie la coloanele alăturate, însemnate cu plus și minus, pentru a face socotelile aferente facerii bilanțului și descărcării de gestiune. Și ce satisfacție supremă încearcă omul când lanul îi e plin de împliniri.
Astăzi, fără teama de a greși, rostesc răspicat că printre semenii încărcați de merite și reale motive de mândrie se numără și profesorul, istoricul și arheologul Dumitru Protase (n. 01.02.1926, Mocod – d. 25.04.2012, Cluj-Napoca), membru al Institutului de Istorie din Cluj și membru de onoare al Academiei Române, distins cu Ordinul „Meritul Științific” (1966) și Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002), în semn de înaltă apreciere pentru întreaga carieră dedicată cercetării și educației, pentru excelența de care au dat dovadă lucrările sale de aprofundare a Istoriei Daciei.
D-nul Dumitru Protase s-a născut în Mocod (satul din „gura văii” Zagra), unde a și făcut clasele primare, după care a urmat Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud (1938-1946) și Facultatea de istorie și filologie clasică din Cluj (1946-1950), devenind profesor și Șef Catedră de Istorie Veche și Arheologie în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Totodată, după laborioase cercetări desfășurate pe șantierele de investigare a urmelor daco-romane ( inclusiv la castrele romane din Orheiu Bistriței, Livezile și Ilișua), ale căror rezultate de excepție au fost prezentate publicului în revistele de specialitate, d-nul Dumitru Protase și-a câștigat diploma de doctor în științe istorice cu tema „Problema continuității în Dacia, în lumina arheologiei și numismaticii” (1960).
Intenționat am consemnat că și-a câștigat diploma de doctor în istorie, deși puteam scrie că și-a luat titlul de doctor (cum se obișnuiește), dar în cazul domniei sale mi s-a părut nedreaptă și nerelevantă această uzuală expresie, raportat la studiul măsurat în ani și îndelungatele strădanii depuse pentru tălmăcirea istoriei formării poporului român. Și când mă gândesc că în zilele noastre, mulți mărunți au fost făcuți doctori la „apelul bocancilor” – o expresie cert neacademică, dar care mi se pare reprezentativă pentru actuala stare de fapt, pentru necesara separare a „apelor”, a celor „înnobilați” ca urmare a unei prietenii politice, a unui plagiat și fără a aduce nimic nou ori valoros în lada de zestre a științei, de merituoșii care și-au câștigat titlul de doctor după obținerea unor rezultate notabile pe anevoiosul (și prost-plătitul) drum al cercetării științifice.
