Dacă după creație, și Domnul a simțit nevoia de o recreație (dedicând ziua a șaptea în acest scop), cred că și omul are trebuința de a-și comanda militărește: „Pe loc repaus!”, pentru echilibrare și recalibrare.
Nu știu dacă e vorba de un defect de fabricație ori de un viciu ascuns – dobândit pe parcurs -, dar pare inscripționat în fibra firii omului să-și dorească mai mult și mai sus, și când zice mult visează la cantități mari, la sorturi diferite, la intensități deosebite, la durate îndelungate și repetate în care să privească de sus, în care să fie dus pe sus, în care să fie mai presus…, uitând că „Sus” înseamnă și un gen de animale paricopitate, ce include și porcul domestic.
Scrutând superficial zarea și scotocind, la fel, după plăceri (nici respirația nu atinge pragul de profunzime și nici spiritul nu se îmbăiază zilnic în lacul de liniște), arareori i se întâmplă omului să se întrebe dacă e vrednic de darurile puse în papuci de către destin, arareori ajunge în punctul în care să spună „DESTUL!” ori „ACUM!”, preferând să-și amăgească sinele cu: „Hai, încă un pic!” ori „Lasă asta pe altădată!”, chiar dacă, depinde exclusiv de el, acapararea stării de mulțumire – cu puținul necesar viețuirii – și menținerea unei viteze de croazieră, când rularea constantă e optimă ca uzură, consum și priveliști.
La poalele unui deal cu podgorii – lăsate, pe nedrept, în nelucrare -, pe un petecuț de pământ, alintat „moșioară” și care are, la purtător, o cabană de lemn (de doar câțiva metri pătrați) și un foișor îmbrățișat de viță de vie, ca o evadare din cotidian, din confortul urban stăm de mas, la lumină de lampă în al nopții popas, cam o dată pe an. Nu am o explicație plauzibilă de ce numai o dată pe an. Poate pentru că „ale vieții valuri” ne duc pe cu totul alte țărmuri sau poate, practicând-o mai des, trăirea rustică ar deveni o banalitate, deloc atractivă.
Dacă omului nu-i este îngăduit să spună „Stop joc!” ( dispoziție dată de soartă și de Domnul ce așteaptă, răbdător, după poartă), el are, totuși, posibilitatea de a pune jocul pe pauză, de a sta lipit locului câteva ore fără întrerupere, contemplând măreția spectacolului nesfârșit al naturii și lăsând să zburde simțurile însetate de priveliști, de miresme, de ecouri…. Nu e tocmai ușor – lipsa de exercițiu fiind principalul vinovat – să-ți golești mintea de gânduri și griji, să dăruiești sufletului doar atenție, admirație și curgerea lină, cursivă a senzațiilor și impresiilor în matca cugetului devenit calm și curat, fără a te agăța de nici o idee, fără a pune etichete, fără a trage concluzii…
„Puizată” (cum spunea cândva, cineva) și cu poftele îndestulate, ziua își îmbracă pijamaua, mâzgălită în toate culorile trandafirilor, după care își așterne culcușul-tăciune, de tăcere.
