Numai noi doi, adică eu și Andrei, într-o drumeție inițiatică, muntele având marele merit de a apropia oamenii și de a-i determina să se descopere, dilatând timpul și revărsându-l în discuții despre trăiri pe tărâmuri ce te impresionează adânc și de care sufletul îți rămâne strâns lipit prin bogatul rod al aducerilor-aminte.
Și țin să spun că nu o dată mi s-a întâmplat ca în minte să-mi încolțească un gând – lăsat neprelucrat -, sau să-mi înflorească o stare de spirit – pe lângă care am trecut în grabă -, pentru ca mai târziu să le aflu și la alții (contemporani sau antecesori), dar temeinic șlefuite și elegant ambalate, fie verbal exprimate, fie publicate într-o carte, confirmând că gândim la fel, simțim la fel…, în prezența acelorași împrejurări, singura diferență fiind gradul de aprofundare și modul de prezentare. Și iată de ce am ținut să fac această destăinuire:
„Sunt locuri care trec în sufletul omului într-o formă miraculoasă. Chiar îți pui întrebarea oare de ce sunt atras de un anume colț de lume ? Firele nevăzute țes o alcătuire care te îndeamnă să aprinzi focuri vii și mistuitoare pentru locul picurat cu lacrima zeilor. Un loc, ca o aspirație spre înălțimi, firescul sens al fiecărui om este și BORȘA. (…) Țara mea de rododendroni și zei desculți. Adică Olimpul din Nord.” – spune Gheorghe Pârja în „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea”.
Și chiar dacă Borșa reprezenta ținutul de dincolo de munți (raportat la locul meu de obârșie), această așezare a exercitat, încă de când am cunoscut-o cu prilejul primelor ascensiuni montane demarate de aici, o atracție aparte. Și nu neapărat pentru că este „Kathmanduul” montaniarzilor ori pentru că se dezvăluie ca o perlă montană pitită în cochilia formată de Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului şi închisă de cumpăna Pasului Prislop (dezmierdat Pasul Descălecării), cea mai înaltă trecătoare rutieră din țară. Și nici pentru că această așezare e așternută la poalele versantului nordic al masivului montan rodnean și în leagănul de piatră al Vişeului, într-un parcurs de peste 50 de km (numărându-se printre localitățile cele mai lungi din România); și nici pentru unitățile de cazare și pârtiile de ski ce i-au adus, în mod justificat, apelativul de „Mica Elveție” (cândva chiar se pregătea pentru organizarea Olimpiadei de Iarnă – intenție spulberată de recesiunea post-război); și nici pentru marea de mine denumite simplu Emerik, Rosalia, Bartolomeu, Theresia, Stephani, Gertrud, Rudolph…, închinate Sf. Katarina, Sf. Leopold, Sf. Anton, Sf. Gheorghe, Sf. Petru, Sf. Iacob…, ori sugestiv botezate Înălțarea Mariei, Sfânta Treime, Doamne Ajută…, astăzi toate dezafectate din „deșteptăciunea iluștrilor” diriguitori; și nici pentru că i se poate decerna oricând titlul de Meteora Transilvaniei, la câte biserici, mănăstiri și schituri sunt răsfirate în perimetrul acestei localități (despre care vom vorbi cu altă ocazie); și nu că toate aceste lucruri la superlativ ar fi prea puține pentru a stârni admirația, ci pentru că Borșa are și altceva, mult mai presus: „omul deschis, franc, care-ți pune sufletul în palmă, cu o condiție: să-i fii pe măsură” (asemeni prietenului de munte, bistrițean de-o vreme, dar născut la Borșa: Cristian Mihali) și mulți alți „pământeni cu călcătura aspră, liberă de orice opreliști”, ce nu s-au lăsat nicicând îngenuncheați, întâi în ținutul neatârnat al dacilor liberi iar mai apoi, secole în şir, în vatra cnezilor şi voievozilor neînfricaţi, întemeietori de neam și țară nouă.
Și dacă din Borșa, Pietrosul se etalează ca o cetate masivă, inexpugnabilă, Vf. Puzdrele (în fapt, două, singurele), vajnicul străjer al orașului, captează privirea, din orice loc al acestei așezări, cu piscul său piramidal. Pe sub acest vârf, ori chiar pe lângă el, am trecut de mai multe ori, dar nu-mi dădusem încă de rând să-l urc, să-i dedic exclusiv o tură de drumeție. Nu pentru că era lipsit de valoare, dimpotrivă, ci pentru că este singuratic, pus mai la o parte (și retras de la poteca principală), pe o culme secundară scurtă, înaltă și, mai ales, pentru că mereu am fost în trecere având în cătare alte ținte de înălțime.
Borșa își trage numele de la cuvântul dac Bora care înseamnă vifor, furtună. Borșa în limba italiană înseamnă pungă și într-adevăr, așezarea, privită de sus de pe creasta munților seamănă cu o pungă aruncată între văile unor râuri: Cisla, Vișeu, Repedea, Izvor. (…) Trebuie să vorbesc și despre cei vreo 10.000 de tineri care populează azi orașul Milano făcând acolo o nouă Borșă și la Borșa, curând, un nou Milano?; despre peisaje și locuri și toate la un loc într-o armonie de care s-a îngrijit numai Dumnezeu să nu o repete într-un alt loc ?”- „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea”.
„În rest, pitorescul locului e dominat de tonuri aspre, contrastante. Puteai crede oricând că urci pe o scară de aer spre cer. Aceasta e de fapt adevărata atracție turistică a Borșei, fie vară, fie iarnă. Te afli în imediata vecinătate a cerului, fie ziua cu soare sau noaptea cu stele. Un capăt de lume unde omul, credincios sau nu, e nevoit să dea față și să stea de vorbă cu Dumnezeu.” – afirma Augustin Cozmuța în „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea”.
Ca atare, într-o drumeție de-o zi, pentru a cuceri Vf. Puzdrele, am decis să luăm iute în altitudine prin mijlocirea telegondolei de la Pârtia Olimpică a Borșei (am folosit-o și la coborâre), după care am urmat cărarea ce se strecoară, prin pădure, pe lângă Vf. Buza Muntelui (1663 m) și Vf. Păltinișul (1773 m), ieșind apoi în luminișul larg al Feței Meselor.
„Borșenii trăiesc în pădure la un loc cu mistreții și căprioarele sălbatice dar sufletul lor e bun și inima le este mare, sunt dârji ca dacii și răbdători ca mucenicii din primele veacuri ale creștinismului” , consemna un ziarist maramureșean din perioada interbelică. Și tot în „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea” se mai spune: „Borșenii s-au adaptat unor condiții de existență aspre, au rupt din tăria și misterul munților…, căci dintre toți maramureșenii ei au fost cei mai nesupuși din istorie, faptele lor trezind dorința de libertate și de nesupunere față de autoritățile străine.”
Vf. Puzdrele, văzut din locul de debarcare din telegondolă.
„Borșa este o vatră de tradiții, vatră de istorie și legendă. Ciobanii din Masivul Rodnei știu multe colinde cu Miorița, cuprind motive ce țin de istoria spirituală a strămoșilor. (…) Borșa este o împărăție fermecată. (…) Borșa înseamnă muzica de izvoare și poezie montană. Borșa înseamnă tablouri de vis. (…) Borșa înseamnă viața religioasă cu bătrâni ce până nu demult ascultau slujbe cu urechea pusă pe grinzile late ale bisericii de lemn. (…) Borșa înseamnă orașul minerilor în care băieșul „când e somnul cel mai dulce / își ia lampa și se duce / în fundu pământului / să-și caute traiul lui”. Borșa înseamnă loc de tămăduire, de recreere și refacere a sănătății. (…) Este locul cel mai încărcat de frumusețe, de poezie, de vis, care te întinerește și care îți readuce bucuria de a trăi” – punctează Pamfil Bilțiu în „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea”.
În imaginea ce urmează se zărește fosta Cabană Puzdrele, una fără de noroc, fiind mistuită de un violent incendiu, iar ulterior culcată la pământ de o avalanșă, din dreptul ei pornind pieptiș o potecă spre Vârvul Puzdrele (cum zic păcurarii), prin Tarnița Negoiescului Mic, sau pe unde se poate coborî, dacă se optează pentru un traseu, de-o zi, în circuit.
„Munții. Ăștia mi-au rămas întipăriți pe retina memoriei. (…) Înalți, zvelți, demni. Precum oamenii. Nu chipul și înfățișarea, ci sufletul. Munții care pornesc din fundul ogrăzilor și se termină undeva în împărăția norilor.” – zice Dorin Ștef în „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea”.
„Uimire și înălțare în fața munților și a Borșei, acestea sunt gândurile mele, glasul amintirilor, potecile pe care mi-am risipit tinerețea odată cu prietenii și locul acela unic unde mă întâlnesc cu reginele munților – florile. Cine merge la munte și îl iubește, nu poate fi decât un om bun și de mare caracter. Acolo în Munții Rodnei am întâlnit oameni minunați, natura în adevărata ei splendoare. Am un loc așezat în memorie, încât numai pentru o clipă de închidere a pleoapelor îmi apare din nou pe retină, FRUMUSEȚEA. Poate că așa arată grădina raiului cea prevestitoare de liniște și eternă pace sufletească.” – concluzionează Mihai Pop în „Cartea Munților, Borșa-Schiță monografică”, scrisă de Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, publicată în anul 2000 de Editura Fundației Culturale „Zestrea”.
După ce am trecut de platoul Fața Meselor, am urmat linia fostului funicular construit în anul 1915 și funcțional până după naționalizarea din anul 1948 (ici-colo se mai văd urme ale acestei instalații miniere), în lungime de 18 km ce pleca de la mina din capătul Anieșului Mare, trecea culmea Munților Rodnei și cobora în Gara Borșa, astăzi supraviețuind doar un drumeag bine conturat.
Lacul Cailor, locul în care se intră pe traseul de creastă principală a Munților Rodnei.
Vf. Galațului, cu altitudinea de 2048 m, un punct splendid de panoramă circulară.
În imaginea de sus se înalță Gărgălăul, de sub care izvorăște râul Bistrița (cunoscut, în trecut, pentru plutărit, și în prezent pentru cea mai întinsă salbă de hidrocentrale), iar în cea de jos, în plan îndepărtat, apare Corongișul, ce desparte Valea Vinului (Izvorul Băilor) de Valea Anieșului.
În stânga imaginii e Vf. Laptele Mare (pe unele hărți apare ca Vf. Anieșul Mare), culmea Puzdrele ivindu-se în fundal.
Nu se știe, precis, de unde provine toponimicul de puzdrele, dar se pare că puzdră are și înțelesul de țanduri (așchii de lemn și lespezi ascuțite de piatră), iar cel de puzderie (pusderie) și semnificația de mulțime de resturi lemnoase care cad din tulpina cânepii și a inului, la melițare. Poate acesta e punctul de pornire în acordarea acestui nume de botez deosebit, fiindcă râuri de pietre se ițesc din înălțimi, pe versantul nordic-estic, și se scurg, printre lanurile de jnepeni, spre mările de pietre (poreclite grohotișuri) din partea superioară a circului glaciar Puzdrele.
Din Șaua Puzdrele, ai impresia că vârful cel mare, este cel ce în ochi ne apare. Abia când ajungi pe el realizezi că principalul e mai încolo, pe cărare, la un sfert de ceas depărtare.
Dovada că PUZDRELE e un vârf de belvedere.
Cu prilejul incursiunilor montane, arareori am aflat înălțimi în care să simt, pregnant, că m-am cățărat pe acoperișul lumii. Printre ele, la loc de cinste se înscrie și Vf. Puzdrele, de unde oamenii (mici, dar care se cred mari) deloc nu se văd, abia casele scăpărând nedeslușit pe pânza de felurit verde vălurit a peisajului culcat în văi; de unde codrii se rezumă la petece răzlețe, întunecate și zările-s, roată-mprejur, joase, net nebuloase, iar sub podeaua cerului, îți vine să crezi că te-ai făcut, pe deplin, frate de cruce cu norii – călătorii – și albastrul divin.
Prin urmare, pentru toate, albe sau întunecate, de lângă noi ori depărtate: „Jos pălăria !”
