Dreapta cumpănă

De prin cărțile scrise de înțelepți am reținut că suma viciilor este constantă, cum la fel pare și suma vicisitudinilor vieții, iar de la oamenii obișnuiți am aflat că „acolo unde este minte multă, afli și prostie tot pe atâta”. Fiecare afirmație conține câte un sâmbure de adevăr, căci nu este om fără imperfecțiuni și care să nu aibă în viață parte de năpaste, iar în ceea ce privește hotarul dintre geniu și nebun nu o dată s-a întâmplat să nu fie clar conturat. Personal, cred că binele și răul, ca și norocul și ghinionul de altfel, ne sunt echitabil repartizate, doar că intrăm în posesia „cadourilor” pe rând și „pe sărite”, singura țintă de bun-simț pe care ne-o putem propune fiind ca suma calităților să treacă dincolo de totalul defectelor, iar vremurile bune să precumpănească.

Pe parcursul vieții aproape mereu numărăm, cântărim și socotim: pașii, caloriile, banii, victoriile și înfrângerile, urcușurile și coborâșurile… Important este ca imitând natura, unde se menține un echilibru aproape absolut între lumină și întuneric, între apă și pământ, între materie și spirit, și noi, oamenii, să facem în așa fel încât să păstrăm un raport just între trup și suflet, între rațiune și simțire, între util și plăcut, între mândrie și modestie, între venituri și cheltuieli, între trudă și trândăveală, între ceea ce dăruim și ceea ce primim… În lume și în viață nu poate exista armonie și nici nu poate subzista o stare de stabilitate dacă proporțiile nu sunt respectate, dacă nu impunem limite rezonabile și dacă nu dispunem de măsura dreaptă, corect cumpănită.

Și în relația părinte-copil trebuie păstrat un echilibru între autoritate și afecțiune. Nu știm sigur cam pe unde ar fi și cum ar trebui… știm însă că nu ne putem închide copilul în casă de teama unui anturaj nepotrivit, ci doar să îl supraveghem, atât cât putem, să îi dăm straturi de sfaturi (predici, cum le place lor să spună) și uneori câte o sancțiune… cu avertisment. Cam așa se pune și problema păstrării unui echilibru între protejarea unei arii naturale montane și punerea ei în valoare. Luând în calcul oportunitățile oferite de un turism extins și riscurile probabile de poluare, n-ar fi lipsită de sens o eventuală deschidere treptată a munților înspre un segment mai larg de populație.

Până în urmă cu cinci ani, pe creasta principală a Munților Rodnei nu exista nici un refugiu montan corespunzător. Lăudabil este că în prezent s-au ivit, din inițiativa unor ieșeni inimoși, trei adăposturi de mici dimensiuni ridicate din lemn și piatră așezate în zona denumită „La Cărți” (între izvoarele Anieșului), în vecinătatea Gărgălăului și la câțiva pași de Ineu. În schimb, după ce Cabana Puzdrele a fost mistuită de un incendiu cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, Munții Rodnei au rămas în continuare fără nici o cabană în proximitatea culmii centrale, spre deosebire de Bucegi, unde Cabana Omu dăinuie de decenii în punctul altitudinal maxim; de Făgărași, ce are în miezul munților Cabana Podragu; de Ceahlău, unde ne așteaptă ca o gazdă bună Cabana Dochia; ori de Ciucaș unde sălășluiește cea mai frumoasă cabană din Carpați: „Cabana Vârful Ciucaș”. La această ultimă locație accesul este asigurat cu mașinile cabanierului (cele personale rămânând la bază, sub pază), iar din golul alpin, unde este amplasată, mai avem doar un ceas până în vârf pe poteci ce pot fi abordate chiar și de vârstnici. Nu mai vorbesc de Austria ce constituie un exemplu de bune practici în materie de valorificare a potențialului turistic al munților și care, deși derulează un intens turism de masă, nu prezintă un nivel ridicat de poluare montană.

Și în masivul montan rodnean pot fi identificate locuri ce se pretează la înălțarea unei cabane. Unul dintre ele, situat în afara perimetrului Parcului Național Munții Rodnei este Șaua Gajei (Găgii, cum zic ciobanii), situată la adăpost de avalanșe, cu izvoare în apropiere și spre care duce un drum ce pleacă din Pasul Rotunda și pe care, din păcate, încă nu-l pot recomanda.

În prim plan este căldarea glaciară de sub Vf. Roșu, așa cum se vede din Șaua Gajei.
Drumul ce vine dinspre Pasul Rotunda. În prezent, se circulă pe propria răspundere a celui care deține o mașină cu gardă înaltă la sol. Sunt doar câteva locuri în care drumul este rupt de torenți în fiecare an (nu s-ar întâmpla acest lucru dacă s-ar săpa câte un șanț), mai avem o traversare anevoioasă peste un pârâu și o porțiune mai expusă în care, pentru o deplină siguranță, s-ar putea monta un parapet. Nu ar fi din cale afară de costisitor, mai ales că în mare parte drumul este pietruit și urmează aproape fidel curba de nivel.
Priveliștile sunt deosebite, nuanțele multiple de verde și de albastru determinându-te să „șăzi locului” și să te uiți „mut” în zare.
Decorul ce se deschide din Șaua Gajei înspre Vf. Ineu este deosebit.
O pildă de peisaj pătat și de contrast reconfortant.
La pas de drumeție spre Șaua cu Lac, de unde începe ultimul urcuș spre Ineu.
Așezați în șir indian.
Dacă cabana ar exista, dimineața așa ceva s-ar vedea, spre Vf. Roșu…
… ori spre Vf. Ineu.
Distanța dintre Șaua Gajei și Vf. Ineu nu necesită mai mult de 2 0re de mers. Fotografia, realizată din Vârful Ineu, pune pe tapet larga căldare glaciară a Bilei și „șerpuirea” crestei principale a Munților Rodnei.
Lacul Lala Mare văzut de sus, de pe traseul ce face legătura între Șaua Gajei și Șaua Ineuțului.
Chiar dacă stai în același loc, cum luminozitatea este veșnic schimbătoare la munte, imaginile pe care le imortalizezi cu aparatul de fotografiat sunt mereu altele.
Lacul Lala Mare se află la 30 de minute de mers din Șaua Gajei, pe o cărăruie ce coboară printr-un lan de jnepeniș.
În dreapta e Culmea Gajei, în stânga Valea Lalei.
Culmea Gajei în toată anvergura ei.
Până în acest punct ajunge drumul neomologat și insuficient amenajat ce urcă din Pasul Rotunda. Într-un parteneriat public-privat s-ar putea realiza și un drum „pentru tot omul” și o cabană pentru toți iubitorii muntelui, indiferent de vârstă și de vulnerabilități.
Înainte de plecare mai aruncăm o privire înspre Vf. Ineu.
Și cu gândul la lăcușorul lăsat în urmă…
… coborâm, cu regretul că prea puțini sunt cei ce pot vedea cu ochii lor „micile minuni” ale muntelui.