„Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-și afle tihna. (…) Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezența ta e vie” – Khalil Gibran
În tihnă, prin preajma Crăciunului, m-a zămislit maica mea. Și să mai știți, dragilor, căci tu Doamne știi cel mai bine căci ai chemat-o deja la tine, un albastru infinit se revărsa din privirea ei caldă. Atât de albastră și atât de caldă îi era privirea încât atunci când îmi înalț capul către cerul senin am impresia că văd veghind și ochii Domnicăi – prenumele pe care nici unul dintre colegii de școală sau de serviciu, pe care i-am avut de-a lungul timpului, nu l-au avut de completat la rubrica fiul (fiica) lui… Da, am fost și rămân fiul Domnicăi, zămislit de Crăciun, așa că toamna, și tocmai la obârșia toamnei, în vremea culesului, mi-a fost hărăzită mie clipa socotelilor de etapă, adăugând inelul în trunchi, iar rodul cel bogat, al tihnei – singurul care merită adunat -, pe podul sufletului, la uscat. Și tot de la roaba ta Domnica, Doamne, am aflat dintru început ce-i tihna, în poala ei și cu vorbele ei simple, dar simțitoare, căci din palmele-i sfințite de muncă, ce mă mângâiau încet pe păr, picura liniște, și toate grijile și îngrijorările, ca prin farmec, se duceau, înșiruite, pe pustii. Și după cum sigur îți amintești Doamne, că ție nimic nu-ți scapă și memoria ta nu e o strecurătoare cu găuri mari ca și a mea, tot la mama Domnica i-am destăinuit întâi că mi-a fost sortit să întâlnesc femeia la care o viață-ntreagă am visat și care întruchipează „pofta ce-am tihnit”. Și fără a scoate un cuvânt a stat locului biata femeie și a ascultat, chiar și după ce am încetat să mai vorbesc (Doamne ce povară grea am pus pe umerii ei!), după care, într-un târziu, m-a îmbrățișat cu albastrul privirii sale și mi-a zis: „Fă ce crezi că e mai bine pentru tine, ca nu cumva, peste ani, să-ți pară rău”. Așa că acum, la dublu ceas aniversar (ziua de naștere a Domnicăi era tocmai de echinocțiul de toamnă – „La mulți ani și ție, în veșnicie!)), fă bine Doamne și spune-i mamei că femeia la care am visat o viață-ntreagă m-a învățat să iubesc trandafirii, mereu în floare, și toamna tot ea m-a învățat să o ador amintindu-mi un adevăr uitat: chiar dacă s-a dat tonul retragerii, treptate, în casă, păturile moi, cadrilate, ceașca cu ceai, prelungit povestit și o carte bună, reconfortantă compensează, cu vârf și îndesat, tot ce rămâne nefăcut, și neîndestulat pe afară. Și tot de la ea, de la doamna mea, am descoperit că tihna conjugală coboară pe aripi de parfum de cozonac fierbinte; că își face culcuș în momentele de meșterit lucrușoare de mână, în acorduri melodioase de Schubert; că stă pitită în adâncitura de lângă claviculă unde bărbia se așază firesc, la casei ei, într-o îndelungată îmbrățișare ori în ținerea de strânsă de mână, la sorocul sosirii somnului, așteptat față-n față…
Nu intenționez să fac pe grozavul, și nu e nicidecum, cum poate pare, o lipsă de smerenie, Doamne, ci un gând vechi, maturat, care a dat pe dinafară și în prelingerea pe pereții exteriori ai existenței a scrijelit un alt principiu de ținut minte: sufletul, ca și trupul, are nevoie de hrană, pusă-n cămară, pentru iarnă. Nu știu dacă doar tihna dă rost vieții ce ne-ai dăruit-o, în marea ta milostivire Doamne, și nici dacă numai tihna o poate umple, până sus, de sens, dar sunt aproape convins că și desăvârșirea, și iluminarea înseamnă, în esență, o ne-ntinată tihnă, o liniște deplină, o armonie absolută a sinelui și o stare de acută mulțumire ce-l cuprinde larg pe om când lasă-n urmă larma, zbuciumul… Și mai cred ceva: cu astfel de clipe înnodate, adunate-n ghem, ne ducem, când ne ducem, doar cu ele și-ar fi păcat, poate cel mai mare păcat, să ne prezentăm la raportul de tură și din buzunarele întoarse pe dos să cadă doar câteva căpețele de tihnă trăită.
Și dacă tot s-a limpezit zarea și aerul a devenit respirabil și-n miezul zilei, iar tu Doamne, pe șestache, conform cutumei, ai tăiat deja panglica la ceremonia de deschidere a expoziției uimitoare – și gratuită – de pictură în natură, lasă-mă să livrez, din vreme, un pont: tihnă naturală, autumnală, rurală se poate culege, cu cotarca, în Tiha. De ce în Tiha Bârgăului? Nu neapărat pentru că în limba slavă cuvântul tih are semnificația de liniște, iar Tihomir e, de fapt, Omul Liniștii, și nici pentru că exclamația Tihai exprimă mirarea pe care ți-o induce o priveliște încântătoare ori o fermecătoare oază de liniște. Ci pentru că Tiha, mută – în sensul bun – și așternută până la poalele muntelui străjuit de Pasul Tihuța (unde cam în fiecare an se înfățișează iarna mai întâi), asemenea acalmiei de toamnă, de toamnă bună și blândă ce precede vijelia, te lasă să te bucuri, în tihnă, de frumos, înainte de a urca susținut în munți. Și pentru a dovedi că Tiha Bârgăului nu e mai prejos de Rucăr-Bran, așez alăturat câteva fotografii recoltate în toamna anului trecut pe drumul îngust, dar asfaltat, pretabil pentru o drumeție de toamnă târzie, ce se desprinde, spre dreapta, din culmea dealului ce dă spre Colibița și care coboară, șerpuit, dar direct, spre Tureac.
„Toată gloria pe care o pretind de pe urma vieții mele este de a mi-o fi trăit în tihnă. (…) Aș alerga de la un capăt de lume la celălalt să caut un an de tihnă plăcută și șăgalnică.” – Michel de Montaigne