Crucea de pe Calea Alimanului (ce curge, strâmtorată, printre ape adânci – așa cum îi este înțelesul) și care-ți iese-n drum înainte de Podgoria Cochirleni (Dobrogea) m-a oprit locului pentru o clipă, în încercarea de a-i descifra însemnele și tainele, dar fără vreun sorți de izbândă. Intenția agățată la o troiță de lângă fântâniță e limpede ca și izvorul care o adapă și aduce pe buze ardelenescul „Mulțam fain!”, căci mare-i pomana pentru un gâtlej însetat, ori un „Bogdaproste!”, expresie auzită prin Bucovina, dar cu proveniență bulgară: „Bog da posti” însemnând „Dumnezeu să-i ierte pe morții tăi!”. Și mi se pare la fel de clară dorința împlinită prin așezarea unei răstigniri în crucea drumurilor, călătorii descoperindu-și capetele în fața ei și murmurând iute un „Tatăl nost”, cu credința nestrămutată și în suflet sculptată: „Doamne, trimite-mă oriunde vrei, dar du-mă, fă bine, de mână!”. În schimb, când vine vorba de crucile împlântate pe marginea drumului nimic nu mai e sigur cu privire la vechime și motivație. Când am zărit-o, primul gând care mi-a încolțit în minte, în mintea mea de om obișnuit, a fost: aici și-o fi aflat sfârșitul un drumeț, sfâșiat de o jivină ori strivit de-o mână haină. Apoi, schimbând registrul, m-am întrebat dacă nu o fi un semn de aducere aminte pentru faptul că ruga rostită aici de-un pământean a fost auzită-n cer și pântecul femeii sale a prins rod. Cu imaginația putem țese o mulțime de alte ipoteze, în negura lacomă a istoriei dispărând însă și creatorul, și data înălțării.
Și dacă tot a fost declarată data de 14 septembrie, prin HG 715/2002, ca fiind Ziua Muntelui (obiectivul urmărit fiind adoptarea unei legislații adecvate pentru protejarea și punerea în valoare a potențialului de care dispune), voi poposi astăzi lângă cea mai înaltă cruce ridicată vreodată pe un vârf montan (performanță înscrisă, în anul 2013, în Cartea recordurilor), a cărei istorie rămâne, în parte, învăluită în ceața anonimității, multe chestiuni legate de edificare aflându-se și astăzi sub semnul întrebării.
Despre „Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial” – denumirea oficială, sub care este înscrisă în Nomenclatorul Monumentelor Istorice, mi-a povestit pentru întâia dată tata – făcuse armata la Timișu de Sus – cu o anume mândrie de ceferist. De la el (Dumnezeu să-l ierte!) am aflat că această Cruce a Caraimanului a purtat o vreme titulatura de Crucea Eroilor Ceferiști, fiind ridicată de ceferiști, și că tot un fost ceferist (respectiv Gh. Gheorghiu Dej) a salvat-o de la ciuntire, în primii ani ai comunismului, când mintea unui nomenclaturist zelos a zămislit ideea trăsnită de a-i secționa brațele, iar în fruntea coloanei metalice să așeze o imensă stea roșie. Astăzi, după foarte mulți ani, sunt obligat – în fața conștiinței – să recunosc că am luat toate aceste afirmații sub beneficiu de inventar, cum zic juriștii, îndoielile mele fiind întemeiate pe o informație, preluată de pe te miri unde, potrivit căreia acest simbol național ar fi capodopera exclusivă a Societății Cultul Eroilor.
Că mândria de ceferist a tatălui meu era pe deplin justificată am realizat abia de curând, când, confruntând nenumăratele surse de documentare puse la dispoziție de era digitală, mi-am dat seama că doar un singur lucru este cert: această cruce monumentală, construită la 2291 m altitudine, a fost realizată prin strădaniile lucrătorilor Direcției de Poduri a CFR, condusă de ing. Victor Emanuel Bruckner. De asemenea, merită amintiți cu nume și prenume inginerii Teofil Revici și Alfred Pilder ce au lucrat imperial, adică impecabil la proiectul de rezistență, fiind esențială pentru supraviețuire calcularea presiunii maxime suportate pe grinzile metalice în ipoteza astupării complete cu zăpadă și cu gheață a golurilor dintre zăbrelele structurii (cum adesea se întâmplă pe perioade lungi de timp) și a unor vânturi ce trec, frecvent, cu mult peste pragul de 100 km pe oră. Și nu în ultimul rând merită pomeniți inginerii N. Ciocârlan, N. Stănescu, V. Bumbulescu, precum și mulți alți meseriași, rămași neștiuți, ce s-au ocupat de aprovizionare (o parte dintre materialele necesare au fost urcate cu ajutorul fraților Schiel, ce au pus la dispoziția constructorilor funicularul fabricii de hârtie din Bușteni, iar celelalte cu carele ce au curs neîncetat pe Platoul Babele) ori de bunul mers al lucrărilor de edificare realizate în vârf de munte, tocmai pe marginea abruptului ce dă înspre Valea Seacă.
În rest, în jurul crucii de pe Caraiman (în bulgară înseamnă buzunar, iar adâncitura din capul muntelui aduce într-adevăr cu o pungă) subzistă o serie de controverse legate de arhitect: unele surse îl arată pe Ludovic Dolinschi, iar altele îi îndică pe Georges Cristinel și Constantin Procopiu; ori de inițiativa înălțării crucii: unii afirmând că ar fi aparținut comunității locale din Bușteni, iar alții atribuind-o exclusiv Reginei Maria, dar fără ca în jurnalul ținut de maiestatea sa, cu meticulozitate, să fie făcută vreo referire, așa cum apare pentru data de 9 septembrie 1928 când a participat la dezvelirea Monumentului Aruncării Ultimei Grenade, aflat și astăzi în fața Gării CFR din Bușteni. Și nici nu au fost identificate știri de presă privind sfințirea acestei cruci în data de 14 septembrie 1928, cum se presupune.
Oricum s-or fi petrecut faptele, Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman, de formă latină, înaltă de 39,5 m și având o deschidere a brațelor orizontale de aproape 15 m, a fost realizată, în perioada 1924-1928, dintr-o structură metalică confecționată din oțelul produs, prin reciclare (fiind folosite materialele de cale ferată rezultate în urma distrugerilor de război), la Uzina din Reșița, pentru ca, la doi ani distanță de la finalizare, în anul 1930, crucea metalică să fie încorporată într-un soclu de beton armat, recent fiind efectuate și alte lucrări de renovare, cu fonduri europene, prin grija Ministerului Apărării Naționale. Și să nu uităm: ce au făcut ceferiștii acum o sută de ani nu am fost în stare să repetăm.
Nu este exclus ca impresionanta Cruce a Caraimanului, înălțată pentru a cinsti memoria celor 30.000 de militari români căzuți în luptele din cea mai frumoasă vale a României (Valea Prahovei) în timpul Primului Război Mondial, să fie sursa de inspirație pentru Crucea din Valea celor Căzuți (Valle de los Caidos – Spania), inaugurată în anul 1959.
Iar de Ziua Înălțării Sfintei Cruci, mai ales că El își amintește cum arăta cândva poiana tăcută în care se afla doar vechiul schit și un brad înfurcit, nu sunt ferm convins că Domnul a coborât, pe potecuța Jepilor, de la Crucea Caraimanului la Mănăstirea Bușteni, pentru a verifica, în ritmul celebrei melodii Macarale, interpretată de Trio Grigoriu, stadiul efectuării lucrărilor la „Clădirea Zgârie Norii Bucegilor” (fără a conta deloc destinația), dar în zilele noastre, așa își duc traiul nenumărați călugări, printre vorbele de duh ale meșterilor, pe nesfârșitele șantiere monahale.
În schimb, nu m-aș fi mirat deloc să-l întâlnesc pășind îngândurat printre cruci și mângâind pe cap martirii din cimitirul de lângă drumul ce urcă spre Predeal.
Și închei în cruce, cu aripile înălțate către cer.