De la BUNA, citire… De la BUNA-VECINĂTATE!

În timp ce modernitatea înlătura pârleazul, lăsa laița cu povești, de la poarta casei, să-și piardă lustrul și chiar să prindă mușchi și licheni, iar la clacă – și la șezătoare – i se cânta deja prohodul, cazuistica vecinătății se îmbogățea peste măsură, limitele nepermise atinse meritând, cu prisosință, un studiu aprofundat de sociologie, pricinile ce au curs (și curg încă), în valuri, pe rolul instanțelor de judecată confirmând faptul că intenția de cumpărare a unui teren trebuie urmată, de îndată, de studiul temeinic al vecinilor care pot face din viața omului fie un colț de rai, fie o gură de iad, vrăjmășiile iscându-se chiar și dintr-un cucurigat răgușit încercat înainte de ivirea zorilor, și dintr-o crenguță rebelă de copac ce insistă să nesocotească mejda oamenilor, și dintr-o limbă de teren, de numai un metru lățime, pusă de strămoși între case, și dintr-un izvor, și dintr-un amărât de răzor, nenumărate fiind procesele civile ce au ca obiect grănițuire, cu petit de revendicare, ce înseamnă, pentru părți, ani mulți pierduți prin tribunale și speze judiciare ce tind să treacă de valoarea terenului viu disputat, dar de la un punct încolo, de ură nebună, această chestiune, devenită clar marginală, nici nu mai contează, vizată fiind numai dorința de a dovedi că EU, și numai EU, am avut într-adevăr dreptate.

Și poate acestei conjuncturi judiciare hilare îi datorez starea de uimire încercată în perimetrul satelor săsești clădite, cu multe secole în urmă, și prin împrejurimile Bistriței: Dumitra, Dorolea, Dumitrița, Monariu, Teaca, Lechința…, fiind impresionat de viziunea urbanistică a întemeietorilor: casele, aproape identice, curate și ordonate, ținându-se parcă de după umeri, retrase hăt-departe de la drumul principal și aliniate la marele fix al geometriei în spațiu. Desigur, de aspectul lor inițial am fost impresionat fiindcă exprima, fără cuvinte, o stare de bună-vecinătate, căci după plecarea sașilor și ocuparea de-a valma a gospodăriilor, a dispărut subit simetria arhitecturală, iar spațiul generos dintre locuințe a fost lăsat de izbeliște ori a fost umplut cu ruginite caroserii de mașini și utilaje, ținându-se seama de îndemnul: „cine știe…, nu cer de mâncare și poate or fi bune la ceva într-o bună zi”, eventuala lor utilitate primând în raport cu aspectul estetic al așezării.

Și starea de uimire s-a păstrat, de curând având șansa de a da peste o carte ce m-a luminat și m-a întristat deopotrivă: „Vecinătăți la sașii din Criț – Rânduieli scrise de la 1615 la 1991”, scrisă de Ruxandra Hurezean și Liana Iunesch, sub egida Fundației M&V SCHMIDT și publicată de Editura Școala Ardeleană din Cluj, în anul 2020. Da, pe de o parte m-a luminat, pentru că mi-a deslușit tainele înălțării și întreținerii, la nivel de excepție, a satelor săsești și, pe de altă parte, m-a întristat pentru că acest stil impecabil de viață transilvană nu a fost preluat – și eventual adaptat la așa-zisul specific – și de comunitățile românești.

Și ca să fiu cât se poate de limpede, acest regret încercat își are rădăcinile în faptul că Vecinătățile, puse la cale de către sașii din Criț (am citit câte ceva și despre cele ființate în Copșa Mică) au reprezentat un model ideal de conviețuire rurală, o formă de organizare, până în cele mai mici detalii și fundamentată pe criteriul proximității sociale, a traiului în comun și a ajutorului frățesc, setul de principii și de reguli culese din cotidian și asumate benevol de către membrii săi asigurând, veacuri de-a rândul, liniștea, moralitatea și ordinea în sânul acestor comunități.

O astfel de Vecinătate cuprindea, de obicei, gospodăriile de pe o stradă, fiind înființată din convingerea unanim acceptată că înfrățirea și ajutorarea era singura cale de supraviețuire și, totodată, cheia bunei conviețuiri, în cartea sus-citată regăsind și viziunea lui Stephan Ludwig Roth, profesor, pastor și gânditor umanist născut la Mediaș, care arăta că membrii Vecinătății erau toți cei care „… s-au adăpat din aceeași fântână, care au mâncat pâine din același cuptor, care au vegheat unul la căpătâiul celuilalt noaptea, care și-au înălțat căminele cu brațele comunității, care la boală și la nenorocire s-au întrajutorat ca niște rude, care, în cele din urmă, s-au odihnit cu toții pe aceeași năsălie, care și-au săpat unul altuia mormântul, care și-au dus morții la cimitir cu mâna lor, făcându-le și cea mai tristă onoare de a-i însoți, până la unul, pe drumul fără de întoarcere, care la masa de doliu au lăudat meritele celui dispărut și au purtat de grijă văduvelor și copiilor din avutul și în numele comunității.”

Elocventă este și expunerea centenarei Sofia Folberth – Marea Doamnă a Crițului, cea care, de altfel, a avut și ideea acestei cărți și care arăta: „De orice aveai nevoie și pentru orice ți se întâmpla, vecinii erau alături de tine. Dar și tu de ei. Aici așa funcționa, chiar toți pentru unul și unul pentru toți. În Vecinătate niciodată nu era cineva pierdut”. Și asta pentru că Vecinătățile (în satul Criț erau în număr de șase), acorda, în caz de mare nevoie, cu titlu de împrumut și fără dobândă, bani din fondurile proprii; împrumuta mese și vesela necesară pentru ospețe…

Vecinătățile din satul Criț (unde au și fost realizate fotografiile alăturate) erau conduse de un „Tată cel Bătrân” (soția acestuia fiind denumită „Mama Vecinătății”) și un ajutor al lui, „Tatăl cel tânăr”, funcții voluntare și neretribuite (dar un apreciat titlu de mândrie) destinate exclusiv bunului mers al comunității și respectării regulamentului, autoritatea acestora neputând fiind pusă la îndoială pe durata mandatului de doi ani și fără a se exclude posibilitatea ca cineva, într-o viață de om, să ajungă de mai multe ori Tatăl Vecinătății, adică cel care controla dacă s-au curățat fântânile, șanțurile, hornurile, cimitirele…; care stabilea unde și cum se depozita gunoiul; care constata și evalua pagubele făcute de o vită scăpată în lanul vecinului; care stabilea zilele în care toată suflarea comunității trebuia să participe la ridicarea unei construcții pentru vecinul de alături ori la întreținerea drumului public…

Și în zilele noastre, fiecare casă din Criț, poartă pe creștetul fațadei o pecete personalizată, așa cum fiecare Vecinătate deținea o Ladă a ei, confecționată din lemn, frumos decorată cu simboluri rurale și prevăzută, neapărat, cu două încuietori (o cheie se afla la „Tata cel Bătrân”, iar cealaltă la „Tata cel Tânăr”), în care se păstrau banii comuni ai Vecinătății și câteva obiecte ce erau folosite în Ziua Judecății : statutul; sacul din piele pentru bani; un însemn meșteșugit lucrat (folosit la convocare – Tatăl Vecinătății îl înmâna vecinului de dincolo de gard și îi comunica ora de ședință, care îl ducea imediat la următorul vecin și tot așa până ce în cel mult jumătate de ceas, după ce a parcurs, trecând din mână în mână, o latură de stradă și s-a întors pe cealaltă, era înapoiată deținătorului și ședința putea începe în șura Tatălui Vecinătății; un caiet în care se consemna deciziile luate, amenzile aplicate, primirile și respectiv excluderile din comunitate, socotelile financiare; o biblie de lemn, poreclită și scândurica de jurământ sau farfuria de lemn, pe care se punea mâna la rostirea legămintelor și pe care se așeza contribuția de intrare în comunitate, precum și banii de taxe și de amenzi.

Da, și de amenzi (ce se adunau în lada comunității), căci Tatăl Vecinătății le putea aplica, în cazurile și în cuantumurile stabilite potrivit acestui veritabil regulament de ordine interioară, de pildă pentru un gest sau o vorbă necugetată adresată unui vecin; pentru sustragerea nejustificată de la rugămintea vecinului, indiferent că era un prilej de tristețe ori o mare ocazie de bucurie, de a da o mână de ajutor la pregătirea bucatelor, la cazarea oaspeților; pentru absența ori întârzierea la efectuarea lucrărilor publice; pentru băutul fără măsură; pentru vina de a provoca o ceartă în familie; pentru refuzul de a-l însoți pe un vârstnic, de la han până acasă, și de a înapoia degrabă felinarul hangiului; pentru că a „jignit” (lovit) dobitoacele vecinului prinse pe o arătură, în loc să-l anunțe, de îndată, și să-l ajute la evitarea daunei…

Curată și cumpătată era și petrecerea ținută din veniturile Vecinătății, de Lăsatul Secului, după ședința de bilanț („Judecata”), când se prezenta sătenilor o dare de seamă și se comemorau vecinii plecați la ceruri, prin ridicare de pe scaune :„Liniște cenușii lor!”, petrecere organizată cu lăutari, joc și voie bună, ce cuprindea și o masă, dar destul de modestă: câte un fel de mâncare fiert și unul prăjit, după o băutură de bun-venit, fiind stabilită ora de încheiere și chiar numărul permis de pahare de vin, iar dacă rămânea băutură și mâncare, se făcea și o „întorcătură” – acea petrecere mai restrânsă, ținută a doua zi, iar în ceea ce privește modestia trebuie precizat că era de la sine impusă și la ospețe, și în vestimentație, și în arhitectura caselor, etaj putând avea doar școala și primăria.

În cartea indicată la început am aflat un pasaj înserat în motivația adăugirilor aduse, în anul 1712, Regulamentului Vecinătății din Criț și care dezvăluie mobilul determinant al acestei organizări sociale situate la nivel de excelență: „Pentru că nu doar este spre faima fiecărei comunități creștine dacă totul în sânul ei se petrece cu cinste și ordine, ci și Domnul Dumnezeu a ordonat ca totul să se petreacă cu cinste și ordine pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al Ordinii, fiecare comunitate creștină are obligația să se creeze și să se păstreze o ordine care să fie pe placul lui Dumnezeu”, același fir roșu fiind urmat și la revizuirea statutară din anul 1746: „D0ar Dumnezeul care a creat cerul și pământul și ține și vrea să fie ordine în cer și pe pământ să trezească prin Duhul său bun între noi o ordine onorabilă, pentru ca noi să putem aici, în vremea noastră, să urmăm ordini și exemple bune și să ne regăsim în sfârșit mântuiți ca cetățeni și vecini în ceruri.

Decorațiunile interioare ale Bisericii Fortificate din Criț ilustrează, parcă, atât ochiul, atotcuprinzător, a lui Dumnezeu, cât și ochiul vecinului. Nu cel contemporan, postat în spatele perdelei, urmat de vorbele înflorite și rostogolite pe marginea șanțului, ci privirea obiectivă a bunului-simț, ce veghează asupra unui sat civilizat, cu oameni onorabili.

Adunările Vecinătății din Criț se încheiau, de fiecare dată, cu următoarele cuvinte: „Tot ce s-a discutat aici, aici rămâne”. Poate tocmai de aceea, ochii acestei biserici fortificate, deși au văzut multe tac, într-o liniște cu subînțeles.

O pace de început de lume este revărsată și în Curtinele Bisericii Fortificate din Criț, folosite pe timpuri pentru păstrarea proviziilor, unde astăzi se regăsesc, reunite la un loc, sculele sașilor, de neprețuit pentru ei, fiindcă numai prin mijlocirea lor acești harnici gospodari și-au asigurat un trai decent și cinstit.

Iar pentru cititorii care mai au la dispoziție încă două minute o să transcriu un fragment din formidabilul preambul al Statutului Vecinătății din Criț, str. Luncii (din Vale), adoptat în anul 1615 : „Natura și Sfânta Scriptură stau mărturie în Sirach (una din cărțile Vechiului Testament – Liber Ecclesiasticus), că trei lucruri sunt care plac deopotrivă lui Dumnezeu și omului: în primul rând, dacă frații sunt uniți, în al doilea rând, dacă vecinii se iubesc, în al treilea rând, dacă bărbatul și femeia se înțeleg bine. Pentru că cele trei sus-numite, prin răutate, invidie și spirit de răzbunare, sunt în cea mai mare parte disprețuite, atât de mult încât lumea asta răsturnată nu mai rămâne altceva decât disensiune, ură, invidie, ceartă, înjurături, prin care dragostea se răcește, oamenii devin ostili și nu se creează altceva decât dezordinea bunei-cuviințe, a stărilor și drepturilor încât până la urmă rezultă dizgrația lui Dumnezeu și lipsirea de har pentru trup și pentru suflet, am vrut să venim în preîntâmpinarea unor astfel de nerozii și pentru păstrarea păcii, unității, dragostei și credinței și să întărim comunitatea noastră cu sfat bine chibzuit, izvorât din sinceră și smerită chibzuință, însă citta praejudicium legitimi Juris Magistratus, adică fără lezarea, defavorizarea sau încălcarea legii și judecății ordinare…”, cuvântul de încheiere fiind la fel de inspirat: „Fiecare să se teamă de Dumnezeu și să-și iubească aproapele. Așa va primi laudă și bunăvoință de la Dumnezeu și de la semeni. Amin! Amin!” – Vecinătăți la sașii din Criț – Rânduieli scrise de la 1615 la 1991”, Ruxandra Hurezean și Liana Iunesch, Editura Școala Ardeleană din Cluj, 2020.