Nota distinctivă a Munților Rodnei constă în cele două cetăți ale cerului, amplasate la capetele culmii principale, în lungime de aproape 50 km. Una a fost botezată Pietrosul și a fost înălțată de Domnul deasupra Borșei Maramureșului, iar cealaltă, pusă de strajă între Țara Dornei și Ținutul Rodnei, a primit numele de Ineu (Inău), dar i s-a mai spus, de-a lungul timpului, și Inou, Injou, Jeno sau Kuhhorn, așa cum arată prof. Nicolae Drăganu, în lucrarea Toponimie și Istorie, editată la Cluj în anul 1928.
Deunăzi, la hotarul dintre florar și cireșar și într-o formulă restrânsă de părtași de drumeție, am urcat din nou pe creștetul cărunt al Ineului – un monument al naturii năsăudene, acest masiv montan constituind, din câte mi-am dat seama (după ce am parcurs la pas cam toți munții mari ai României), cel mai impresionant nod orografic din Carpați, căci din piscul lui pornesc radiar șapte culmi dominate de vârfurile Tomnatic, Pleșcuța, Gaja, Roșu, Curățel, Crăciunel și Cișia, și care sunt încadrate de o excepțională rețea hidrografică: Putreda, Bila și Lala (culese de Valea Bistriței), Cobășel, Gaja, Izvorul Băilor și Izvorul Mare, ce curg înspre Someșul Mare. Ca atare, văzut din văzduh, Ineul apare ca o catedrală susținută de șapte contraforturi, ca o cetate a soarelui din care pleacă șapte raze poreclite, de păcurarii năsăudeni, „picioare de munte”.
Și cum toate drumurile duc la Roma, și toate cărările la Ineu, pentru a avea parte de un traseu în circuit, am ales pentru urcuș costișa nepotului lui Moș Crăciun (Crăciunelu), iar la coborâre culmea alăturată, denumită tot cu un diminutiv: Curățelul, una dintre mașini lăsând-o la vechea mină din Valea Vinului (ca să o avem seara la dispoziție când coborâm pe Izvorul Băilor), continuând drumul cu cealaltă pe firul Izvorului Roșu, până la confluența cu Izvorul Mare, punctul pe pornire al itinerariului pentru care am optat.
Și precizând, încă de la început, că nu tot ce începe prost se termină și mai prost (potrivit superstițiilor strămoșești), ci dimpotrivă, arăt că la scurt timp după plecare pe traseu am fost nevoiți să lăsăm deoparte drumul ce traversa repetat vadul pârâului al cărui debit era foarte mare din cauza topirii zăpezilor și să urcăm drept la deal, prin pădurea bătrână de brad, până la poiana de sub Muntele Ciungilor.
Și ca răsplată, după faptă, muntele ne-a oferit ocazia de a afla laolaltă, terasată, toată viața unui an, anotimpurile fiind parcă anume amestecate pentru a ne dărui posibilitatea de a ne bucura de toate într-o singură zi, incursiunea echivalând, de fapt, cu o reîntoarcere în timp, câtă vreme, la poale, era certă zămislirea unei zile minunate de început de vară, iar în golul alpin ne-a fost dat să reîntâlnim zăpezile iernii trecute și păpădiile ce le călăuzesc spre culmi.
Și cum stânele erau încă pustii, am descoperit – ACOLO și ATUNCI – starea pe care am așteptat-o în Muntele Athos: liniștea naturală, ancestrală, de început și de sfârșit de lume, relevându-mi că nu o dată căutăm în depărtări exotice, istorice…, locuri și lucruri pe care le putem găsi la vedere, în imediata noastră vecinătate și cu mult peste așteptări: o acvilă ce alunecă, în tăcere, pe cer; un foșnet discret de frunze-n vânt ori un cânt de ciocârlie-n zbor, dar care nu tulbură nicidecum pacea pământului, ci o înnobilează, o „îndumnezeiește”.
Altă stagiune, același spectacol de excepție: marea de mov. Și de fiecare dată, ne lasă cu gura căscată.
Traseul de pe Crăciunel nu are marcaje ori alte semne de orientare în teren. Poate și pentru că e destul de ușor, vara, de urmat pe drumul pietruit ce însoțește Izvorul Mare și care, înspre capăt, o cotește dreapta spre șa, de unde poteca pastorală se răsucește către Coasta Netedă, pentru a putea face joncțiunea cu traseul de creastă principală, marcat adecvat cu bandă roșie.
Pe munte, ca și în călătoria prin viață – în parcursul „pe viață și pe moarte” – este imperios necesar să ne punem repere, să stabilim un țel calibrat pe un plan, să ne îngrijim de cele necesare subzistenței… Nu știu ce ne-am fi făcut fără pelerină, fără căciulă, fără mănuși…, la ce ceață groasă, la ce vânt puternic și la ce frig pogorât la pragul înghețului am întâlnit în înălțimi.
Nestemate, nenumărate.
Și am pus punct final drumeției în Strâmtoarea Dracului, la capătul căreia ne aștepta mașina lăsată dinadins de dimineață, pentru a facilita recuperarea celeilalte, cu care am înaintat, la urcare, pe Izvorul Roșu. Strâmte și săpate-n stâncă, aceste chei sunt într-adevăr înfiorătoare, mai ales pe timp de noapte și vreme de furtună, când debitul crește semnificativ și apa se aruncă năvalnic în pereții de piatră. Mama unui vechi prieten de munte refuză să rostească numele atribuit personajului negativ al lumii ăsteia, al vinovatului de serviciu cu chip preponderent de țap (dar nu ispășitor!), obișnuind să-l invoce cu voce scăzută: „Ăla nu bun…”. Prin urmare, dacă ne-ar fi întâmpinat la sosire, sunt sigur că ne-ar fi spus: „Domnul fie lăudat că v-ați întors cu bine la strâmtoarea lui ăla-nu-bun!”
Pentru cei interesați, câteva date tehnice ale drumului ce duce la Domul.
